Numai că, din nefericire, la noi e obicei. Acum, după 17 ani de la revoluţie şi când mai avem 53 de zile până la aderare, în mentalitatea românilor şpaga mică sau mare e ceva absolut normal, un adevărat mod de viaţă.
Oriunde mergi, dacă ştii cu cine să vorbeşti şi ale cui buzunare să le umpli, toate uşile ţi se vor deschide. Doctori, avocaţi, poliţişti, funcţionari, aproape nimeni nu rămâne insensibil la o mică „atenţie“. Până şi secretarele trebuie să primească ceva, altfel aştepţi pentru o programare zile întregi. Valoarea şpăgii se stabileşte în funcţie de trei puncte: importanţa persoanei care o oferă, importanţa persoanei care o primeşte şi importanţa problemei care trebuie rezolvată.
Astfel, pentru o adeverinţă medicală, pentru a urca mai repede pe o listă de audienţe sau alte lucruri mărunte, un pachet de cafea sau o cutie de ciocolată reprezintă minimul necesar. În schimb, pentru alte „afaceri“ mai importante, trebuie să sapi adânc în buzunar/portofel/cont pentru a umple plicul necesar. Cine este de vină pentru această situaţie? Doar mentalitatea noastră, a oamenilor simpli, medicilor, funcţionarilor, etc. Mentalitate asupra căreia şeful delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, Jonathann Scheele ne-a atras de atâtea ori atenţia.
„Ceva absolut normal“
„Lucrul acesta îl ştiu încă de când eram mică – o mână spală pe alta, şi amândouă spatele. Dai ceva, obţii ceva. Nu dai, stai şi aştepţi“, spune casiera Elena Vâlcu. „E ceva normal, nu putem să schimbăm situaţia. Dacă nu ai pile sau nu dai cadouri, nu te ajută nimeni. Nu vreau, dar nu am de ales“, povesteşte şi Iosif Neagu, contabil. „Înainte de ’89, se mergea cu pachetul de Kent sau de BT. Acum, trebuie să mergi cu plicul. Se pare că am trecut de la plata în natură la folosirea monedei“, ironizează Atilla Susznai. Bineînţeles, nimeni nu va recunoaşte nici că a dat, nici că a luat şpagă. Vorba românului, hoţul neprins…
Nina Curiţa