La 1 septembrie, anul acesta, se împlinesc 116 ani de la înfiinţarea Jandarmeriei Rurale în România. Înfiinţarea unei instituţii stabile, autoritare şi eficiente pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice, pentru respectarea legilor în mediul rural, după modelul statelor avansate ale timpului, a constituit o preocupare de seamă a conducerii politice şi militare a României către sfârşitul secolului al XIX-lea, îndeosebi după Războiul de Independenţă.
În anul 1885, prefectul Poliţiei Bucureşti a iniţiat un proiect de lege pentru organizarea Jandarmeriei în întreaga ţară, iniţiativă nefinalizată. Doi ani mai târziu, în 1887, I.C. Brătianu în expunerea de motive la Legea comunală sublinia că: „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum, a cărei activitate se dovedise nesatisfăcătoare.”
Această lege a fost adoptată la 7 mai 1887 şi prevedea organizarea, printr-o lege specială, a Jandarmeriei Rurale, însă lipsa resurselor financiare a întârziat înfăptuirea ei.
După noi şi insistente demersuri, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, reuşeşte să elaboreze şi să prezinte Parlamentului, în ianuarie-februarie 1893, proiectul Legii asupra Gendarmeriei Rurale, care este adoptată şi promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893.
Prin atuurile ei această instituţie se deosebea radical de Poliţia rurală care funcţionase până atunci prin: structură militară cu valorile ei cantitative şi calitative, pregătire superioară profesională şi juridică, articulaţie teritorială cu multiple valenţe operaţionale etc.
Inspirată din legislaţia şi modelele unor ţări cu solide regimuri constituţionale ca: Franţa, Italia, Belgia, Legea asupra Gendarmeriei Rurale a reprezentat un moment de referinţă, un reper istoric în dezvoltarea şi modernizarea Jandarmeriei naţionale, în deplină concordanţă cu dezvoltarea şi modernizarea organelor statului român.
Camelia Giuca
[email protected]