Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar nu o voi face. Nici măcar nu-i voi mai pomeni numele în acest text. Nu o voi face superstar de talie mondială, dar nici psihopată. Această doamnă a muzicii româneşti a fost, până la urmă, un simplu om, cu grijile şi necazurile sale. Şi cât timp nu am fost în pielea ei să ştiu prin ce a trecut, nu-mi voi permite să o judec.
Oricum, nu vă faceţi griji, aveţi (prea) mulţi alţii care vă oferă ceea ce doriţi. Şi de ce n-ar face-o? Românul telespectator sau cititor vrea ca valul durerii să fie cât mai amplu. Vedeta trebuie să îl distreze, să-i dea motive de comentarii, să-i umple sufletul gol şi după moarte.
De pe ziarele care surprind disperarea unei mame ce-şi îngroapă copilul, de pe imaginile cu lacrimi ce stropesc şi camera de filmat, din titlurile exagerate, ies bani frumoşi. Fotoreporterul care s-a înghesuit prin mulţime să facă poza din sicriu, redactorul care din lacrimile de disperare şi durere a încropit un text, editorul care a format un colaj ce-ţi opreşte inima în loc rămân anonimi. Tot ceea ce fac ei loveşte prea tare pentru ca cineva să le aprecieze munca. Primesc şi ei nişte bani şi atât.
De fapt, asta şi vor. S-au obişnuit să caute oameni care se îneacă pentru a-i întreba cum se simt, să-l întrebe pe cel care îşi priveşte munca de-o viaţă făcută scrum despre cine crede că e vinovat, pe cel din sala de operaţie dacă îl gâdilă bisturiul.
Li se pare normal să cântărească şi să numere lacrimile părinţilor a căror fată s-a sinucis şi multe alte lucruri care nu ne mai definesc ca oameni. Şi toate astea, pentru bani, pentru rating, pentru că cel care le este şef asta le cere. Fără ca acel şef să se gândească că într-o zi poate fi el cel pozat în sicriu, cel ale cărui lacrimi se numără, cel ale cărui picioare au rămas sub maşina unui nebun, cel luat de ape.
Să presupunem că pentru munca ta ai luat bani frumoşi şi mergi în vacanţă. Te vei putea relaxa cu imaginea din sicriu, cu lacrimile care tăiau sufletele oamenilor, cu inimile sfâşiate ale celor distruşi de ape, cu fotografiile celui de pe patul de spital a cărui respiraţie ai numărat-o? Dacă toate aceastea nu te urmăresc, atunci nu mai ai ce căuta printre oameni. Nu spune nimeni să fii mai catolic decât Papa aşa cum ar vrea unii şi să nu dai nici un fel de detaliu. Dar trebuie să ai o limită. Chiar dacă eşti ziarist, redactor-şef, director de trust, înainte de orice eşti om. Semenii tăi cer multe, de obicei ce-i mai dur şi mai urât. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le dai mereu ceea ce vor. Trebuie să le dai mai mult ceea ce au nevoie.
Iar tu, cel care vrei lucruri şocante, cel care îţi aminteşti de valori doar când mor, cel care trăieşti doar pentru tine, cel care se amuză la orice tristeţe mai ştii ce înseamnă bunul simţ, caracterul, umanitatea? După cum spuneam, îmi pare rău dacă te-am dezamăgit şi nu ţi-am dat doza zilnică de senzaţional. Sau să fiu cinstită şi să-ţi spun că nu îmi pare rău?
Nina Curiţa