Marţi, în Parcul Cărăşana, câţiva copii se jucau cu bucuria lipsită de griji tipică lor. La câţiva paşi de ei, un grup de adulţi discutau aprins. Jocul copiilor era umbrit de poveştile cu investitori, bani şi politică spuse de cei care-i supravegheau. Şi nu m-am întrebat decât: oare aceşti copii mai aud în jurul lor poveşti cu zâne şi zmei? Mi-a atras atenţia privirea profundă a unui copilaş care-mi urmărea paşii. Cei doi ochi mari şi verzui cuprindeau în ei infinitul. M-a frapat însă maturitatea acelei priviri.
Fără să vreau, gândul mi-a zburat către cele două picturi ale lui Rubens, intitulate „Masacrul inocenţilor“. Iar comparaţia dintre operele maestrului flamand şi realitatea de astăzi nu mi se pare deloc deplasată. Căutaţi pe internet (sau într-un album, pentru cei de modă veche) reproducerile acestor tablouri şi veţi înţelege.
Până şi spectacolul cutremurător din prima pictură, unde un bărbat calcă în picioare cadavrul unui copil poate fi văzut, într-un mod figurat, în jurul nostru. Singura diferenţă este că în locul soldaţilor lui Irod trimişi să ucidă copiii de teama lui Isus suntem chiar noi, în timp ce micuţii ucişi reprezintă inocenţa. Inocenţa ignorată pentru a fi înlocuită de cuvinte goale, precum „responsabilitate“, „valoarea banilor“, „muncă“, „seriozitate“.
Ca şi cum copilaşii, singurii în ai căror ochi mai găsim inocenţă, nu ar avea o viaţă întreagă în faţă pentru toate acestea. Trebuie să le insuflăm de la o vârstă cât mai fragedă – trebuie să devină cât mai repede „adulţi“.
Pe scurt, s-a ajuns să fie ceva ruşinos ca un copil să fie… copilăros. Şi atunci ne mai mirăm de ce tot mai mulţi copii se refugiază în lumea lor virtuală din faţa monitoarelor calculatoarelor?
Nina Curiţa