Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Sorin Mircea era copil atunci când, duminica, tatăl îl lua de mână și-l ducea în uzină. Îl fascina mișcarea ca un adevărat dans cu care grupul de oțelari destupau furnalul ca să curgă șarja!

Moment anunțat de sunetul clopotului tras de maistru, cu ultima bătaie dublă. Așa încolțea în sufletul copilului de atunci dorința de a deveni el însuși furnalist. Era o altă lume pe care omul aflat acum în pragul pensionării și-o amintește cu bucurie-n suflet.

Două decenii petrecute în combinatul reșițean, povestite de unul dintre ultimii furnaliști. În ‘86, Sorin Mircea era absolvent de liceu în meseria de instalator, dar intra pe poarta combinatului ca lăcătuș apaductor. Pleca însă în armată de unde, în ‘88, revenea pe același post. Însă, la scurt timp, maistrul Mihai Manciu îi propunea să fie dispecer și operator AMC în sala de comandă a furnalelor. „Furnalul e un utilaj complex în metalurgie pentru că se lucra cu oxigen, hidrogen și toate reacțiile care se produc în furnal. Toate erau permanent sub presiune, ceea ce făcea ca de munca mea să depindă viața unui oraș”, rememorează acum Sorin Mircea. Tocmai de aceea, vreo cinci luni de zile, mai întâi a trecut printr-un stagiu de pregătire la încărcarea furnalelor.

Momentul ‘89 îl găsea într-o echipă foarte unită din care, pe lângă maiștrii Mihai Manciu și Jiva Rachici, făceau parte ingineri și colegi cu care tânărul de 22 de ani lucra de plăcere. Revoluția l-a prins la datorie, pentru că furnalele nu puteau fi oprite din cauza pericolului de îngheț. Două zile n-a putut pleca din camera de comandă, iar când totuși a plecat, alte două zile a stat la neamuri în cartierul Stavila. Era greu de ajuns în Govândari, pentru că centrul, zona Luncă și actuala zonă Lidl-Kaufland erau ca sub asediu. Din ‘90, a urmat prăbușirea atât a furnalelor reșițene, cât și a unei lumi în care oamenii zâmbeau mai mult.

„Materiile prime s-au scumpit și au devenit greu de procurat. S-a decis ca furnalul 2 să intre-n conservare timp de două luni. Apoi s-a mers alternativ cu unul singur. Oamenii simțeau că nu era a bună, pentru că unii erau trimiși în șomaj, alții erau redistribuiți pe alte secții, alții plecau în locurile de baștină”, își amintește dl Mircea. În ‘91, conducerea anunța că furnalul 2 va intra în conservare timp de șapte luni. Conservat a rămas pentru ca, un an mai târziu, furnalul 1 să aibă aceeași soartă. O mână de oameni, printre care și Sorin Mircea, a continuat însă să lucreze la paza și întreținerea furnalelor închise.

Deși primul ministru de atunci, Petre Roman, numea Reșița „un morman de fiare vechi”, amplele proteste din decembrie 1994 reușeau salvarea metalurgiei reșițene prin aducerea și construirea turnării continue și a oțelăriei electrice, renunțându-se la costisitoarele cuptoare Siemens-Martin. Pentru Sorin Mircea urma trecerea ca ajutor de maistru la granularea zgurei de oțelărie, apoi ca zidar-șamotor și, în anul 2000, operator la cuptorul electric.

„La 1 ianuarie 2008, am plecat și eu pentru că simțeam că vor urma vremuri grele. TMK preluase combinatul care începea să meargă, însă nu mai era ce-a fost”, încheie fostul furnalist care, din 2009, muncește la TMD Friction. Și-i amintește pe majoritatea colegilor, cu unii ține legătura și-acum. Pentru că, pe vremea tinereții petrecută sub furnal, caracterele erau altfel, la fel și cuvântul. Oamenii se înțelegeau bine, se ajutau reciproc, viața era mai lejeră, se mânca mai sănătos și banii aveau altă valoare. Până și copiii știau să se joace. S-ar bucura enorm ca oamenii să redevină cum au fost atunci când dansul furnaliștilor îl impresiona pe copilul pe care tatăl îl ducea de mână în combinat…

JCS-Ionel Ivașcu