REŞIŢA – Acum 170 de ani, se năştea la Botoşani, într-o familie despre care se spune că ar avea rădăcini bănăţene, cel care avea să devină poetul nepereche al naţiunii române, unicul şi genialul Mihai Eminescu.
Giuvaerul incontestabil al literaturii româneşti, Eminescu, prin opera sa, a lăsat un testament cultural de o valoare inestimabilă pentru națiunea română. Un patrimoniu la care fiecare român are acces dar spre care, din păcate, din ce în ce mai puţini îşi întorc privirea. Sentimentul naţional puternic din opera lui Eminescu cade uşor-uşor în uitare. O fi de vină globalizarea, o fi felul de viaţă consumatorist care ne devorează pe toţi sau pur şi simplu degradarea morală şi intelectuală a societăţii româneşti dar cert e că învăţăturile lui Eminescu au ajuns doar nişte vorbe fără înţeles pentru tinerele generaţii. Trist, dar adevărat. Câţi mai stau să citească „Epigonii“ şi să vadă cât de actuală este? Câţi mai văd cum viaţa politică şi socială a României este atât de bine descrisă în finalul „Scrisorii a III-a“? Eminescu nu este doar un geniu literar. Este un istoric fără date şi statistici. Ne-a evocat trecutul vrând să ne înveţe despre viitor. Ca nişte elevi neascultători, am refuzat să înţelegem. Şi cine nu cunoaşte greşelile trecutului, e condamnat să le repete. Am scăpat de bulgăroi cu ceafa groasă şi de grecotei cu nas subţire, dar acum vin alte naţii, să se–nstăpânească-n ţară.
Poate că nici nu merităm să-l avem pe Eminescu. Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă-n traistă, zice o vorbă din bătrâni. Trecem zilnic pe lângă el, dar nu-l băgăm în seamă. Se prăfuieşte pe zi ce trece şi strălucirea îi este obturată de praful ipocriziei şi al promiscuităţii pe care le emanăm din toţi porii. Eminescu se transformă într-un diamant bine ascuns, care aşteaptă nişte căutători pricepuţi să-l scoată la lumină şi să-l pună acolo unde-i este locul. Până atunci, străluceşte-n întuneric, pentru că Luceafărul nu-şi pierde lumina niciodată.
În timp ce l-am lăsat pe Eminescu să se piardă în eter, am devenit o naţiune fără buletin de identitate. Suntem europeni, dar am uitat să fim români. Ne plimbăm la Paris şi Viena, dar nu ştim exact unde-i Ipoteşti. Vorbim engleză la perfecţie, dar masacrăm cu graţie şi nepăsare limba noastră, atât de dragă lui Eminescu. Generaţiile X, Y, Z, sau cum s-or fi numind, iau în râs „Luceafărul“ şi-l murdăresc cu incultură. Am devenit atât de ignoranţi „Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații, Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!“ Şi totuşi, uneori ne mirăm: „Cum nu vii tu, Ţepeș doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!“.
JCS-Flavius Militaru
