Cineva spunea că avem atâta Românie cât purtăm în suflet. Lucru valabil, din păcate, numai pentru oamenii simpli. Ei simt şi văd cel mai bine cum arată România pentru renaşterea căreia s-a luptat în 1989. O ţară înglodată în datorii şi condusă de miniştri controversaţi (ca să nu le spun altfel…).
Un stat care nu este în stare să construiască măcar o autostradă ca lumea, deşi a cheltuit în acest scop sume enorme. O Românie mereu a unui viitor incert. „Vom face“, „vom construi“, „vom…“. Multe planuri, prea puţine realizări pentru o ţară mereu pierdută undeva, în negura tranziţiei. Sau pentru generaţiile succesive crescute în spiritul sacrificiului pentru viitor. Mereu „vom“. Mereu, viitorul ne aparţine, însă prezentul aparţine altora.
Cui? Celor îmbogăţiţi peste noapte prin tot felul de mijloace neclare şi, de multe ori, suspecte? Sau unei clase politice al cărei singur scop este să apară cât mai mult la televizor lăudându-se cu tot felul de realizări iluzorii, discutând tot felul de subiecte care nu aduc românilor nici un beneficiu? Lor.
Şi tot lor le va aparţine şi o parte din viitor, pentru că ei au ştiut să profite de prezenţa pe scena României. Avem o Românie în care încă ai nevoie de relaţii pentru un loc de muncă, avem o ţară în care mereu ne uităm tradiţiile, trăim într-un loc în care dacă nu faci parte dintr-un partid politic eşti nimeni şi nimic. Dar nu România ca entitate geografică e vinovată. Vinovaţi sunt cei care au coborât-o jos, mult prea mulţi faţă de cei care au ridicat-o.
Trist e că şi după 20 de ani nu avem locuri de muncă, bani, unii nici măcar speranţe. Dar măcar avem ceva: dreptul de a spune că nu avem prea multe. Un drept pentru care trebuie să le mulţumim adevăraţilor revoluţionari din 1989.
Nina Curiţa
[email protected]