Dintotdeauna societăţile secrete au reprezentat o atracţie pentru omul de rând. Aura de mister, de aventură, de putere ce le înconjoară le fac de-a dreptul irezistibile. Cel mai uşor putem vedea acest lucru la masonerie.
„Zidarii”, cu ritualurile lor aproape inexplicabile, zvonurile despre tainele şi cunoştinţele lor, teoriile conspiraţiei şi multe altele alcătuiesc un grup pe cât de respectat şi de admirat de unii, pe atât de temut şi de urât de alţii.
De la o presupusă descendenţă (şi, implicit, de moştenire) a controversatului şi puternicului ordin al Templierilor şi până la faptul că masonii ar conduce de fapt lumea din umbră, nimic nu lipseşte din peisaj. Oare este doar unirea unor oameni în jurul unui cod moral învăluit în alegorie şi ilustrat prin simboluri, sau într-adevăr o societate pentru care politica mondială este un simplu joc de şah, pe a cărui tablă destinele unor întregi popoare sunt mutate şi sacrificate precum simpli pioni? Eu nu ştiu, iar cei ce cunosc întregul adevăr, probabil, sunt puţini.
Însă ceea ce mă amuză este cum unii încearcă să se folosească de reputaţia organizaţiei în scopuri proprii. Şi mai amuzant, cât de uşor sunt crezuţi de cei cărora, chipurile pe un ton confidenţial (dar să audă cât mai mulţi din jur), le mărturisesc: „Ştii, eu sunt mason!”
Eu una mă îndoiesc că o asemenea organizaţie, veche de aproape cinci secole, ar recurge la asemenea publicitate ieftină sau ar accepta astfel de membri. Pentru că însăşi baza sa o constituie discreţia. Nu secretul, ci discreţia. Un mason nu va sări ca ars dacă îl întrebi dacă e sau nu, însă nici nu va veni să se laude în gura mare cu acest lucru.
De aceea, probabil n-o să apucăm să vedem tricouri sau fulare inscripţionate cu echerul şi compasul sau oameni scandând „Hai ma-so-nii!!!”, dar nici agenţi secreţi care să elimine pe neiniţiaţii interesaţi de masonerie. Vom vedea, ca şi până acum, masoni adevăraţi şi discreţi, dar şi copii distorsionate ale lor, lipsite de orice bază reală dar care îşi clamează apartenenţa în gura mare.
Mai ales în Caraş-Severin, unde tot mai multe personaje publice, din nu ştiu ce motive, folosesc expresii de genul „sunt mason“, „cine se pune cu mine se pune cu masoneria“, „aşa ne pupăm noi masonii, de 3 ori“ sau „X e mason“.
Oare aceste personaje ştiu ceva despre masonerie? Sau pur şi simplu, în minţile lor, îşi spun: e la modă să spui că eşti mason!
Nina Curiţa