Câţi dintre voi v-aţi luat persoana iubită de mână şi i-aţi dăruit, pur şi simplu, dansul dintre argintiul zăpezii şi moleşeala razelor de soare? Vă întreb asta doar pentru a vă aminti că cele mai simple lucruri sunt izvoare de iubire. De fapt, iubirea e în tot ce-i frumos.
În ghiocelul care se desfată în mângâierea luminii, în strânsoarea malului care-mbrăţişează tumultosul râu, în alergarea stelelor după mândra şi mincinoasa lună, în picăturile de apă ce mângâie duritatea stâncilor, în verdeaţa hrănită din sufletul cleanţurilor. În strigătul după ploaie al păsărilor, în plecăciunea făcută de un pisc sub zborul unui vultur, în triumful asupra morţii al căprioarei hăituite, în zbenguiala păstrăvilor din cleştarul apelor de munte. Dragostea e în împreunarea în rugăciune a mâinilor maicilor din mănăstiri, în cuvintele prin care părinţii ne iartă greşelile, în privirea tristă a bunicilor care ne îngăduie să le acordăm prea puţin timp. Iubirea-i peste tot şi-n toate! Atât în privirea neliniştită a copilului care-şi caută mama, cât şi în cea a bătrânelului care scrutează orizontul pentru un prezent al amintirilor!
Am vrut doar să exemplific că iubirea există, noi suntem cei care nu mai avem timp pentru ea. O slăvim în declaraţii pompoase, în cadouri, dar o neglijăm în adâncul nostru. Pentru că, mai presus de toate, dragostea e în sufletele noastre. Într-o privire, într-un zâmbet, în bătaia de o clipă a inimii.
Trăim într-o lume în care această stare, acest sentiment, se identifică greşit sau se exprimă mult prea rar. Uităm de gesturile simple, de gândurile bune, de zâmbetele sincere. Nu mai avem timp pentru ele. Avem timp pentru orice altceva, mai puţin pentru a le vedea. Un prieten bun îmi spunea că dacă fiecare om ar avea un gând frumos în fiecare zi, lumea ar fi de o mie de ori mai bună. Indiferent că se numeşte Dragobete sau Sfântul Valentin, Ziua Îndrăgostiţilor sau Valentine’s Day, această sărbătoare ar trebui să fie una a sincerităţii, nu un simplu obicei făcut doar din tradiţie sau pentru că „aşa e la modă“.
„Te iubesc!“ Poţi să spui, poţi să simţi, poţi să arăţi. Aceleaşi două cuvinte pe care, secole la rând, atâţia oameni le-au aşternut pe hârtie, le-au cântat, le-au imortalizat pe pânză sau în piatră. Două cuvinte atât de simple dar, în acelaşi timp, atât de complicate şi greu de înţeles.
De la războiul troian şi până la Edward al VIII-lea, de câte ori a schimbat iubirea lumea? Îndrăgostiţi anonimi sau oameni mari, ei au fost, într-un fel sau altul, sclavi ai iubirii. Acum, şi dacă am vrea nu ar mai exista măcar această formă a sclaviei. Ne-am eliberat de „prejudecăţi“, suntem „dezinhibaţi“, trăim într-o perpetuă „reinventare“.
Încercăm să ne ţinem după mişcarea tot mai rapidă a lumii din jur deşi ştim că mereu vom fi cu un pas în urmă şi, până la urmă, tot noi vom fi cei înfrânţi. Suficient ar fi să iubim viaţa cu tot ce ne e oferită şi din întunericul pe care îl tot vedem în esenţa ei ar răsări simplitatea iubirii. Însă noi nu mai vedem iubirea pentru simplul fapt că suntem doar nişte bieţi orbi ai vremurilor în care trăim.
Nina Curiţa