În 1993, ONU a declarat ziua de 3 mai ca fiind Ziua Mondială a Libertăţii Presei. Din 1997 există chiar şi un premiu în valoare de 25.000 de dolari pe care UNESCO îl acordă în fiecare an cu ocazia acestei zile unei persoane, organizații sau instituții ce se remarcă prin contribuția esențială la apărarea sau promovarea libertății presei, oriunde în lume. Premiul poartă numele jurnalistului columbian Guillermo Cano, asasinat în 1987 pentru că a denunțat activitățile traficanților de droguri din Columbia.
Deşi niciun jurnalist sau instituţie de presă din România nu au primit vreodată acest premiu, nu este târziu. Sunt sigură că într-o zi vom avea o presă care să îşi transmită corect mesajul. Al ei şi atât. Nu al vreunei formaţiuni politice sau instituţii neputincioase în a-şi face treaba fără paravanul presei.
Lipsită de resurse, o parte din presa românească s-a desfiinţat, altă parte se chinuie să supravieţuiască, însă cea mai mare parte a fost instrumentalizată, iar mesajul ei alterat. Repet ceea ce am spus la o întâlnire avută în urmă cu ceva timp alături de colegi jurnalişti din Ungaria, Austria şi România, şi anume faptul că presa românească nu are resurse şi din cauza consumatorilor ei. Românii nu prea au o cultură a ziarului, a undelor radio, a mediului online, dar mai ales a reclamei de care presa are nevoie indiferent de formele ei. Au o cultură a televizorului, dar mai mult una de telenovele, cu tendinţe spre mahala. Îmi amintesc răspunsul unui coleg, corespondent la o televiziune naţională, dat atunci când l-am întrebat de ce se chinuie să filmeze de jos nişte bălţi. Mi-a spus simplu: trebuie să pară imense, altfel nu îmi difuzează nimeni materialul. Prin urmare, jurnalistul de televiziune s-a îndreptat spre ceea ce vor oamenii, nu spre ceea ce au nevoie.
Am ferma convingere că în România încă mai sunt foarte mulţi jurnalişti valoroşi, capabili oricând să redea presei valoare. O valoare ce poate filtra principii, o presă cu jurnalişti a căror datorie este şi aceea de a avea caracter, o presă care să clădească prin mesajul ei.
Ar fi multe de spus despre presă şi libertatea ei, dar spaţiul este insuficient. Vreau să mai adaug că, aşa cum îmi spunea cineva, indiferent de forma sa – ziarul tipărit, undele radio, mediul online sau televizat -, cuvântul este o poveste în sine. Cu el păstrăm tot ce credem că este pierdut, fără el pierdem tot ce poate fi păstrat.
Le mulţumesc tuturor celor care duminică au transmis gânduri bune redactorilor Jurnal de Caraş-Severin. Colegilor din presa cărăşeană le urez puterea de a continua aventura jurnalistică, repetând ceea ce am spus ori de câte ori am avut ocazia: avem loc toţi. Chiar şi în Caraş-Severin…
Sursa foto: snowwhiteisindecent.wordpress.com