„De vreo 2-3 ani nu a mai murit nimeni, dar înainte, în fiecare an mureau câte doi din centru… Cine pleca la Timişoara se ştia, murea, nu se mai întorcea niciodată. Acum se mai întorc“, spune Mihaela Gheorghiu, kinetoterapeut la Complexul de Servicii Sociale „Sfânta Maria“ din Reşiţa, vorbind despre medicamentele antiretrovirale, în cadrul unei conferinţe de presă prilejuite de Ziua Mondială de Luptă împotriva HIV/SIDA.
Deşi am trecut demult pragul celui de-al treilea mileniu, în privinţa omeniei şi a înţelegerii celor din jur, lucrurile nu dau semne că s-ar schimba în bine. Oamenii condamnaţi să trăiască sub semnul morţii de un diagnostic crunt ajung să se lovească de un adevărat zid al nepăsării.
E greu, privind din afară, să-ţi dai seama ce înseamnă să ai această pecete, mai ales când spui: „Mie nu mi se poate întâmpla“, dar lucrurile par mai limpezi când cineva îţi spune că are în familie o astfel de persoană. Chiar şi aşa, o adeverinţă medicală în care scrie „se află în evidenţe cu…, apt pentru…“- face ca toate uşile să fie ferecate pentru oricare dintre ei. Şi ca ei sunt 65 de milioane la nivel mondial, peste 300 fiind în Caraş-Severin. Ei sunt seropozitivii, pentru care încă nu există un antidot, la fel cum nu există nici pentru discriminare.
Antoniu Mocanu