Sacrificiu. Provocare. Voinţă. Perseverenţă. Timp. Energie. Ţel. Ambiţia de a învăţa continuu. Ambiţia de a te autodepăşi. Curajul de a lupta pentru ce crezi. Se spune că muzica transformă, maturizează. Este adevărat…
Cătălin Iacob şi Ionel Niţică studiază de câţiva ani muzica instrumentală. Cătălin, pianul, cu prof. Doina Stănescu şi prof. Manuela Mihăilescu, iar Ionel, fagotul, cu prof. Eremia Breşneni. Sunt elevi în clasa a XI-a A, la Liceul de Artă „Sabin Păuţa” Reşiţa. De-a lungul timpului, au obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale.
Anul acesta, Ionel a obţinut premiul I la Olimpiada Naţională de Interpretare Muzicală, ce a avut loc la Bacău, şi premiul II la Concursul Internaţional „Sigismund Toduţă”, de la Deva. Cătălin a fost premiat la aceste concursuri cu locul II. La Bacău a participat şi anul trecut, obţinând locul III. Iar la Concursul euroregional „Alma Cornea Ionescu”, organizat la Timişoara, a luat locul I.
Când alţi tineri stăteau în faţa blocului şi pierdeau noţiunea timpului, iroseau timpul, Cătălin era în faţa pianului. Cânta. Dimineaţa. Seara. L-am auzit cântând. Clapele pianului scot sunete perfecte, clare. Dar tot nu e mulţumit. Spune că nu i-ar ajunge o viaţă întreagă să înveţe muzică. „ Studiem de la 6 dimineaţa la 10 seara. Trebuie să munceşti dacă vrei să faci ceva în viaţă”, spune Ionel, prietenul şi „uneori, colegul de bancă” al lui Cătălin.
Ionel a avut un sprijin extraordinar din partea părinţilor. „S-au mutat din Anina în Reşiţa pentru ca eu să pot învăţa la Liceul de Artă, povesteşte el. Am descoperit pasiunea pentru muzică încă de timpuriu. Pentru mine, ora de muzică a fost mereu mai specială”.
A fost un pas curajos, având în vedere că cei majoritatea părinţilor nu îşi îndrumă copiii spre o carieră artistică, pentru că au convingerea că din muzică (muzica de calitate) nu se fac bani. În opinia lui Ionel, „aceşti părinţi fac o mare greşeală. Contează enorm sprijinul moral. Se poate trăi foarte bine din muzică dacă ştii să îţi foloseşti mintea, ai un ţel şi munceşti mult. Am văzut mulţi tineri renunţând pe parcurs. Eu nu vreau să mă opresc la un punct şi să spun „gata!”.
Cătălin a început să studieze pianul la insistenţele tatălui. „El cântă la acordeon şi a dorit ca şi eu să fac muzică. Primii patru ani au fost un chin pentru mine. Tatăl meu venea cu mine la orele de pian. Învăţa odată cu mine, pentru a mă putea îndruma acasă. Mă împingea mereu de la spate. S-a produs însă o schimbare când, în clasa a V-a, am avut un coleg nou: Ionuţ Hergane. Competiţia – care a fost mai degrabă o luptă colegială – m-a motivat. Treptat, a început să îmi placă şi să înţeleg muzica. Am început să concurez cu mine”.
Cei doi tineri îşi doresc să urmeze Conservatorul şi să plece în străinătate. „Aici nu te caută oamenii, nu te promovează, nu te respectă, nu te felicită că ai reprezentat, la un concurs, o instituţie. În România, în general, arta nu este apreciată, nu este mediatizată”, spune Cătălin. „Am avut ocazia să cânt într-o orchestră în Germania. Acolo eşti mult mai respectat şi mai dorit de oameni decât aici”, adaugă Ionel.
Aici, spun cei doi, nu găseşti decât invidie. Şi nu doar la colegi, cum s-ar crede, ci şi la profesori. Iar de prietenii, de multe ori, nici nu poate fi vorba. Tinerii de vârsta lor nu îi înţeleg.
E foarte trist că, în România, se apreciază non-valorile şi lenea. E ciudat că tineri care îşi irosesc timpul şi nu au nici un ţel în viaţă ironizează oameni de valoare. Deşi, trebuie să recunoaştem, e nevoie de o capacitate intelectuală mai ridicată ca să recunoşti şi să apreciezi valoarea. Realitatea este că noi nu merităm astfel de tineri valoroşi.
Mai grav e că nici nu ne pasă că există. Şcoala nu ştie să îi promoveze. Autorităţile nu ştiu de ei. Are oare habar Primăria şi Prefectura că la Liceul de Artă vin premii naţionale şi internaţionale? Că liceul este recunoscut prin atâţia tineri care reprezintă nu doar şcoala, oraşul, ci şi judeţul, ţara. Premiază aceşti tineri? Îi prezintă delegaţiilor din străinătate? Să fim serioşi, noi nu ştim să premiem decât băieţii care aleargă după minge şi fetele care defilează pe jumătate dezbrăcate. Şi atunci, de ce să rămână aceşti tineri…Au ceva de câştigat?
Oana Copocean