REŞIŢA – În fiecare an, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, fiecare familie îşi pregăteşte casa şi o decorează frumos, aşteptându-şi oaspeţii şi tradiţionalii colindători.
Probabil cei trecuţi de 40 de ani îşi amintesc cu nostalgie şi plăcere perioada copilăriei, când pe la fiecare bloc se adunau grupuri de copii şi plecau la colindat. La sfârşit de seară ne împărţeam bucuroşi dulciurile, nucile, fructele şi banii primiţi şi ne duceam acasă fericiţi şi bucuroşi. Pe măsură ce anii au trecut, colindătorii au început să se împuţineze. Nici măcăr cerşetorii deghizaţi în urători nu mai bat pe la uşi, probabil nu mai e rentabil. Steaua, Sorcova sau Pluguşorul le mai auzim pe la televizor şi pe la radio. Doar în mediul rural obiceiurile încă se păstrează. La oraş, de sărbători e… linişte. O linişte spartă doar de sunetul petardelor aruncate în neştire. În afară de câteva grupuri venite cu „Capra“, nimeni şi nimic nu a perturbat liniştea scărilor de bloc.
Pregătisem nişte punguţe cu dulciuri şi nişte bănuţi, ca să recompensez colindătorii. Eram curios şi de reacţia micuţului meu, în vârstă de doi ani, la auzul celebrelor colinde. Am rămas cu punguţele în casă şi cu soneria uşii neatinsă. În schimb am primit zeci de mesaje impersonale pe telefon. De genul „Fie ca lumina sărbătorilor să vă… bla bla. Familia Cutărescu“. Deşi bogate în cuvinte şi expresii siropoase, sunt foarte seci şi fără sentiment. Nici măcar nu sunt adresate direct celui ce le primeşte. De obicei, oamenii trimit acelaşi text la toată lista de contacte. Doar aşa… din obligaţie. Dacă mesajul e trimis pe diverse aplicaţii, este negreşit însoţit de o poză tulburătoare sau un videoclip. Valoare sentimentală… zero barat. Ne-am tehnologizat până-n dinţi, putem lua legătura cu oricine, din orice colţ al lumii, dar am uitat să fim oameni. Un mesaj şi-o poză, trimise spre un grup de contacte, nu fac decât să arate nepăsarea expeditorului.
O fi şi nostalgia copilăriei de mult apuse, dar parcă sărbătorile erau mai intense când eram copii. Mi s-a acrit de mesaje, poze şi clipuri pe telefon şi mi-e dor să aud vocile cristaline ale micuţilor colindători. Mi-e dor să le ofer nişte dulciuri şi nişte bănuţi. N-am avut parte de aşa ceva în 2019, dar speranţa moare ultima, poate la anul…
JCS-Flavius Militaru
