A devenit deja o tradiţie ca, în fiecare an, în data de 9 martie, ziua pomenirii celor 40 de Mucenici, martiri ai credinţei creştine, foştii deţinuţi politici, urmaşi ai acestora şi ai celor care au murit în închisorile „roşii“ să se adune, la Reşiţa, pentru a participa la o slujbă de pomenire. Evenimentul a avut loc la troiţa din Parcul Cărăşana, de unde nu au lipsit nici autorităţile locale şi judeţene, care au depus jerbe şi coroane de flori.
„Suntem tot mai puţini, tot mai bolnavi şi nimeni nu ne ia în seamă. Ne-am adunat astăzi aici pentru a ne pomeni camarazii, fraţii şi părinţii, acei martiri care au îndurat frigul, foamea şi bătăile din închisorile de la Aiud, Gherla şi Piteşti, pe cei care au murit muncind în torturi, temniţe şi colonii“, spunea în deschidere Cornelia Fetea, vicepreşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici – Filiala Caraş-Severin.
Victimele comuniştilor
Condamnaţi de aşa-zisele Tribunale ale poporului, sub pretextul că erau duşmani ai statului, mii de oameni din toată ţara – preoţi, învăţători, boieri, chiaburi, ţărani, medici şi profesori – au fost ucişi de comunişti, iar familiile lor hăituite şi umilite. Dovadă a acelor vremuri stau astăzi mărturiile celor rămaşi în viaţă. „Eu eram doar un copil de nouă ani când l-au arestat pe bunicul meu. Era un om care ştia carte şi care vorbea trei limbi străine. Nu am să uit niciodată noaptea în care au venit şi l-au ridicat de acasă. După ce a pătimit bătrânul, am urmat noi, cei din familie. Am fost hărţuiţi şi persecutaţi de comunişti“, povesteşte pensionara Ana Vişan.
Amintiri ce nu se uită uşor
Gheorghina Balmez a stat în Bărăgan cinci ani, timp în care, povesteşte femeia, „am îndurat foamea şi frigul. Stăteam rău şi cu apa, că era secetă mare, iar fântâni nu erau. Ne aduceau apa în cisterne, aşa că gustul ei era asemănător cu cel de rugină. Dar nu am avut ce face, am băut şi aşa pentru a ne stâmpăra setea“.
Deşi în anul 1951, când a fost ridicată din comuna Berlişte, Maria Virginia Butan avea doar nouă ani, femeia spune că, în viaţă, sunt lucruri care nu se pot uita uşor. „Îmi amintesc şi acum ce teamă mi-a fost în acea noapte, când eu şi familia mea am fost deportaţi în câmpia Bărăganului. Ne era teamă de necunoscut, dar şi de faptul că am putea fi omorâţi, dacă nu ne supuneam întocmai ordinelor. După cinci ani ne-am întors acasă, dar nu am mai găsit nimic, iar bunicul meu a fost bătut şi persecutat până când a acceptat să se înscrie la C.A.P.“.
16 ani în temniţele roşii
Potrivit statisticilor, în ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru delicte împotriva securităţii statului era de 17.613, iar Decretul de amnistiere 411 a fost emis în iulie 1964 şi venea după 16 ani de teroare, timp în care zeci de mii de români au fost ucişi în rezistenţa din munţi şi în închisori, torturaţi, umiliţi, dezumanizaţi, distruşi pentru singura vină de a fi fost contra comuniştilor.
Petru Duicu, acum în vârstă de 83 de ani, şi-a petrecut 16 ani din viaţă în puşcării, iar timp de patru ani a lucrat în mină. „La 20 de ani m-au legat şi m-au aruncat în închisoare. O închisoare care semăna mai mult cu un lagăr de exterminare, căci comuniştilor le făcea plăcere să ne scoată în curte şi să ne bată toată ziua. Dădeau în noi ca în animale!“, povesteşte bătrânul.
Roxana Nafiru