Fără voia noastră, doar prin puterea firii au trecut 21 de ani şi este momentul să privim înainte fără să uităm ceea ce Reşiţa întreagă a simţit în acel tulbure «21 decembrie 1989». Deşi sunt unii ce au obosit să mai caute vinovaţi sau eroi, nu putem să uităm câte vieţi s-au stins atunci prematur. Nu putem să nu rostim la nesfârşit întrebări ce pot părea fără răspuns.
Ce s-a întâmplat în iarna lui 1989 şi cine se face vinovat că ni s-au stins tinerii de atunci ai Reşiţei? Şi totuşi, nici cel mai clar adevăr nu-i va aduce înapoi dar oare ar fi fost posibil ca dvs să citiţi aceste rânduri, iar noi să le scriem fără ca sângele reşiţenilor şi a mii de români să fi curs? Poate.
Nu vom ştii însă niciodată, pentru că istoria s-a scris iar noi, cei de acum, avem obligaţia cel puţin din punct de vedere moral să o respectăm exact aşa cum e. Să nu ne dorim să găsim ceea ce vrem, ci ceea ce este cu adevărat real. Să folosim aceste momente de aducere aminte doar pentru a ne celebra trecutul şi pe cei ce l-au creat. După mai bine de două decenii să transformăm data de 21 decembrie într-o zi a amintirilor şi nu a reproşurilor sau acuzelor. Să ne amintim, să celebrăm, să respectăm adevărul.
Mii de părinţi şi-au lăsat acasă copiii şi au ieşit să-şi câştige libertatea cu mâinile goale, în stradă. Şi au reuşit! Dar oare a meritat lupta lor? După 21 de ani suntem un neam de eroi în tălpile goale, care poartă pe umeri o responsabilitate meritată însă mult prea grea. La Reşiţa totul a început timid, cu influenţă de la Timişoara. Încă din seara de 20 decembrie dorinţa de libertate a început să fiarbă în momentul în care s-a lansat invitaţia verbală ca în data de 21 decembrie să se iasă în stradă pentru a sprijini Timişoara. Atunci se ştia doar că la Timişoara se întâmplă ceva, iar reşiţenii îşi doreau să fie solidari, atât. În aer plutea ceva…
Deşteaptă-te, române!
În jurul orei 11.00, mai mulţi tineri (20-30 de oameni) s-au grupat în jurul fântânii cinetice şi acela a fost momentul de care Reşiţa a avut nevoie. Un miliţian s-a apropiat de grup. Moment în care, un tânăr a cântat „Deşteaptă-te, române!“, cei prezenţi l-au urmat iar la Reşiţa se auzea ceea ce urma să devină imnul naţional al României. Omul legii s-a repezit asupra tânărului îndrăzneţ. Fiind mai mulţi, cei adunaţi în piaţa oraşului au devenit o forţă. Clipa în care miliţianului i s-au rupt epoleţii a însemnat momentul în care putem spune că Revoluţia de la Reşiţa a început. Oamenii de pe scări s-au apropiat de grupul de tineri. Atunci a apărut Nicolae Vlădulescu, cel care a avut curajul să încerce un dialog cu oficialităţile locale, devenind oarecum un lider al manifestanţilor.
„Nu regret nimic“
Unul dintre cei mai curajoşi dintre revoluţionarii reşiţeni, Nicolae Vlădulescu, a spus pentru Jurnal de Caraş-Severin: „Revoluţia a meritat însă doar din punct de vedere spiritual, al libertăţilor obţinute. Material însă… este vorba despre un alt sistem. România s-a dedat economiei de caritate care evident nu dă roade. Când o să renunţăm la pledoariile de cerşeală poate o să o ducem mai bine. Cu toate astea, nu regret nimic!“
De la zeci la mii
În toate colţurile municipiului oamenii, grupaţi câte 10-20, simţeau mirosul libertăţii. „Eram la poarta uzinei, la Câlnicel. Câteva zeci de oameni cărora li s-au alăturat şi colegii de la confecţii, ei au venit cu tricolurul decupat şi în mai puţin de o oră eram deja 1.000. În jurul orei 14.00 am ajuns în centrul oraşului şi am fost întâmpinaţi de Nicolae Vlădulescu. Îmi aduc aminte că în faţa Prefecturii era şi maiorul Lache, iar până la ora 15.00 ne adunaserăm deja 5.000 de oameni. Atunci, Vlădulescu era liderul nostru“, povesteşte Dumitru Alexa, preşedintele Asociaţiei Luptătorilor în Revoluţia din Decembrie 1989. Gheorghe Gâscă, unul dintre cei ce au participat la negocieri spunea pentru JCS „Principala solicitare a fost aceea că tot ce însemna mişcare de represiune trebuia să dispară din clădirea Prefecturii. Am intrat în Consiliul Judeţean şi s-a dat ordin ca Iosif Sas să fie supravegheat în permanenţă“. Sas, cel care a dat garanţii oamenilor că nu se va trage în ei, dar şi cel care a şi dat jos tabloul dictatorului şi a îngenunchiat în faţa mulţimii. În jurul orei 19.00 a început să se redacteze o primă formă de Proclamaţiei de la Reşiţa, înspirată tot de Timişoara. Noaptea însă, oamenii s-au dispersat. De frig, de teamă…
Totuşi cine a tras la Reşiţa?
În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 toţi activiştii au fost scoşi din Consiliu în clipa în care se anunţase fuga lui Ceauşescu şi a început să se tragă. La Reşiţa a curs sânge şi nimeni nu ştie încă din cauza cui. Când Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost împuşcaţi, focul a încetat şi la Reşiţa, iar România era deja liberă! Şi azi e liberă, însă îngrădită de neajunsuri!
Anca Preda