„Noi suntem pensionari şi luăm mult mai mult ca ele!“ Afirmaţia îi aparţine lui Silvester Rus, în vârstă de 68 de ani, unul dintre beneficiarii CIA Reşiţa, şi reflectă realitatea tragică a aşezămintelor sociale. Omul este internat în acest centru şi, întrucât aici îşi petrece tot timpul, este destul de ataşat de personalul instituţiei: „Practic, noi suntem o familie aici“. Numai că, din păcate, sunt şi situaţii când trebuie să-şi ia rămas bun de la unele dintre angajatele centrului pentru câte 3-6 luni de zile.
„Trebuie să îmi iau concediu neplătit câteva luni pe an şi să merg să am grijă de bătrâni în Austria. Am avut o familie care îmi dădea 1.500 de euro pe lună, în condiţiile în care aici câştig 630 de lei, deci în jur de 200 de lei lunar!“, spune Dorina Aguston, una dintre angajate. De aici şi afirmaţia şocantă a lui Silvester Rus, care calculase că, după diminuarea salariului cu 25%, pensia sa va fi mai mare decât salariul lunar al celor care-l îngrijesc! Chiar dacă nici directorului nu-i convine situaţia, o înţelege. Pentru că femeile îşi iau concediul fără plată, statul face economii…
Dar, pe de altă parte, directorul este obligat să se descurce cu angajaţi mai puţini. Asta în condiţiile în care are deja 60 de locuri blocate, deoarece erau vacante şi au fost oprite angajările. „Facem economii cu personalul, care îşi ia între patru şi şase luni de concediu neplătit, dar trebuie să suplinim lipsa de personal pe centru. E drept că angajaţii se străduiesc mai mult şi bolnavii nu simt asta, dar pe aceşti angajaţi nu am cum să-i motivez, ba chiar trebuie să le mai tai şi 25% din salariu. Acum am 13 persoane plecate în concediu neplătit. Asta ca să nu mai spun de contabilă, care a plecat definitiv în străinătate, nu ca şi contabil ci ca îngrijitor de persoane, dar cu 1.700 de euro salariu!“, se plânge Pavel Fiştea.
„Eu lucrez dincolo de cinci ani de zile. Din păcate, plec doar în concediul meu de odihnă, adică după un an de muncă mă odihnesc tot muncind, în Austria sau Germania. Dar nu am ce face, salariul de aici nu îmi ajunge, am rate la bănci, am datorii, am copii, nu pot să-i las de izbelişte“, spune şi Mărioara Galbeni.
„Noi ne ataşăm de ei, pentru că sunt tot timpul cu noi, aşa că ne pare rău când pleacă cu lunile. Îi înţelegem, pentru că ştim ce salarii mici au. Ar trebui făcut ceva, să fie şi mai mulţi îngrijitori şi să fie mai bine plătiţi, să nu aibă motiv să plece din ţară“, ne povesteşte Cornel Maniu, care, la cei 68 de ani ai săi, îşi petrece tot timpul în Centru, neputând face absolut nimic fără ajutor.
Cristian Franţ