Cu ochelarii atârnând pe vârful nasului, mâinile lui Vasile Ceangâr nu stau o secundă locului, de parcă meşterul ar fi învăţat de la ceasurile şi vremurile bune că nimic nu stă, totul se mişcă. În atelierul său micuţ din Centrul civic al municipiului Reşiţa, ceasurile bat fiecare pe limba lui.
La cei 58 de ani, mişcările sale au ceva din precizia şi ritmicitatea ceasornicului, căreia îi cunoaşte toate tainele după 40 de ani de activitate. Vorbeşte rar şi îşi cunoaşte aproape toţi clienţii. Pe unii dintre ei îi ştie de ani de zile, iar ori de câte ori intră în magazinul său, ştie exact ce are de făcut.
„Am clienţi fideli, care au ceasuri de valoare, unele chiar din aur, primite moştenire. În astfel de cazuri, chiar dacă ceasurile nu sunt stricate, ele au nevoie de o revizie tehnică. Aşa că, le iau, le curăţ şi le ung cu cel mai fin ulei din ficat de peşte“, spune Vasile Ceangâr.
Meşterului îi dau dureri de cap ceasurile chinezeşti şi cele electronice, făcute parcă special pentru a nu se mai putea repara, comparativ cu cele vechi, ruseşti, care nu au moarte: „Ceasurile chinezeşti, pe care le găsim peste tot, se strică repede, căci sunt făcute nu pentru a fi reparate, ci schimbate cu altele noi. Sunt mai ieftine şi se cumpără rapid, dar calitatea lor este îndoielnică. Iar toate astea se întâmplă pentru că oamenii trăiesc greu şi nu au bani să-şi cumpere un ceas bun, de calitate, pe care să nu fie nevoiţi să-l schimbe în fiecare an. Alţii, în schimb, pentru a face rost de bani, vând colecţionarilor ceasurile de valoare“.
Dacă înainte de 1989 în Reşiţa erau peste 20 de ceasornicari, acum mai sunt doar trei. Oamenii au renunţat la meserie din lipsa comenzilor şi a veniturilor tot mai mici. Nici tinerii nu mai doresc să se califice într-o astfel de meserie, iar clasele de profil din şcolile profesionale s-au desfiinţat. „Se poate trăi din reparatul ceasurilor, dar nu mai este ce a fost odată. Într-o perioadă împărţeam atelierul cu fiul meu, până într-o zi când am realizat că nu ne putem îmbăta cu apă rece. Aşa că, el s-a orientat spre o altă meserie, care este mult mai bănoasă. La fel ca el au procedat şi alţii“, povesteşte meşterul.
Trei ani a tot învăţat cum funcţionează ceasurile, şi-a umplut mintea de mecanisme, şi-a fixat mişcările şi s-a înarmat cu răbdare. „Ca ceasornicar, îţi trebuie multă răbdare, vedere bună şi dăruire totală. Piesele sunt mici, uşoare, şi întotdeauna mă ajut de pensete, şurubelniţe şi cleşti. Sunt zile în care stau nemişcat pe scaun până repar câte un pendul mai vechi, iar dacă nu stai bine cu răbdarea, nu poţi face nimic. Îmi amintesc şi acum ucenicia şi cei trei ani de studiu pe care i-am făcut la Şcoala Profesională Ucecom din Arad. Toate astea se întâmplau prin anul 1967. Între timp, unitatea s-a desfiinţat, ca multe alte clase de profesională, care pe atunci scoteau ceasornicari, cizmari, geamgii, meserii care sunt pe cale de dispariţie în zilele noastre“, îşi aminteşte ceasornicarul.
Dacă ar putea da timpul înapoi şi s-ar întoarce la anii tinereţii, Vasile Ceangâr spune că ar urma acelaşi drum. Nu ar schimba nimic şi nici nu ar alege altă meserie, căci în fiecare dimineaţă se îndreaptă cu drag spre locul de muncă.
Roxana Nafiru