Minele din judeţ au pus mulţi ani la rând pâinea pe masa oamenilor, iar acest lucru îl confirmă faptul că mii de pensii din judeţ ajung la foştii mineri. Oameni care au înfruntat în fiecare zi moartea, pentru că era singura lor şansă în viaţă, dar şi pentru tradiţie: „şi tata era miner, ce altceva aş fi putut eu să fiu…“
Foştii ortaci au însă răni ce nu şi le vor vindeca niciodată, iar viaţa lor continuă să fie mai departe o luptă cu propria lor soartă. Chiar dacă mina a luat drept tribut multe vieţi, ortacii nu încetau să intre în adâncuri. Întunericul şi frigul minei însemnau pâine şi căldură pentru copiii lor. Minele s-au închis de mult.
Şi, din păcate, când vine vorba despre Caraş-Severin, nu putem să vorbim despre mineri şi minerit decât la trecut. În fiecare an, pentru ortaci data de 4 decembrie, Sf. Varvara, ocrotitoarea lor, însemna un prilej de sărbătoare. Astăzi, foştii mineri mai rostesc în gând o rugăciune pentru a da profunzime salutului lor tradiţional – „Noroc bun”.
Şi poate şi noi ceilalţi am putea şterge praful de pe amintiri scoţându-le din adâncuri, fie chiar şi numai cei peste 200 de ani de minerit de la Anina.