Se spune că legea este o amantă geloasă şi neîndurătoare, însă, de cele mai multe ori, cei chemaţi s-o aplice depăşesc cu mult rigorile acestei definiţii. Magistraţii, formaţi – cu unele excepţii – în perioada antedecembristă, poartă încă pe frunte stigmatul Epocii de Aur, în care trimiterea inculpatului în faţa instanţei echivala, aproape invariabil, cu o condamnare, iar starea de arest era regula, libertatea fiind o pură excepţie.
Atunci când europenii ne-au forţat să deschidem porţile, inclusiv pe cele ale justiţiei, faptul că arestarea a fost scoasă din mâinile procurorului a echivalat, după cum spunea unul cărăşean, cu „golirea unei funcţii de însăşi atributul ei fundamental“.
Aceiaşi oameni, doxă de legi noi şi legislaţie europeană, pe care le redau, verbal, precum o placă de vinil stricată, dar pe care nu o aplică, sunt cei care, îmbrăcaţi în straiele puterii judecătoreşti, le arată oamenilor simpli cealaltă faţă a legii, cea în care magistratul deţine puterea absolută.
Chiar zilele trecute, în faţa unui complet de la Tribunalul Caraş-Severin, a fost adusă contestaţia deciziei de concediere a unui fost angajat al unei societăţi, care a fost dat afară pentru că ar fi furat de la serviciu. Procedura de concediere aproape perfectă, cu comisii, cu citaţii… doar că omul nu fusese condamnat penal, fapta nefiind deloc probată.
„Au spus că am furat, deşi şi-au dat seama de lipsa bunurilor la 52 de ore după ce mi s-a încheiat schimbul“, se plânge omul magistratului. Răspunsul venit din partea judecătorului: „Cum demonstraţi că nu sunteţi vinovat?“, i-ar speria nu doar pe practicienii dreptului, ci şi pe europeni, care au învăţat demult principiul prezumţiei de nevinovăţie, consacrat şi la noi, printr-o Constituţie devenită, până şi pentru Tribunal, o banală hârtie conţinând drepturi cu aplicabilitate facultativă…
Antoniu Mocanu
[email protected]