Florin Şerban spunea, în exclusivitate pentru cititorii Jurnal CS, ziar care a şi dezvăluit în premieră că regizorul este reşiţean, că ar vrea să includă Reșița în turneul de promovare al filmului său. Un gest frumos care arată că nu a uitat oraşul în care s-a născut şi crescut. Păcat doar că pelicula „Eu dacă vreau să fluier, fluier“ nu prea are unde să fie văzută în judeţ. Îmi şi imaginez faza tristă în care regizorul reşiţean le spune celor care se ocupă de promovarea filmului: ştiţi, nu mai mergem la Reşiţa…
Cândva, numai în municipiul de pe Bârzava existau trei săli de cinema. După revoluție, prea multe s-au schimbat, şi nu în bine. Schimbare care nu a ocolit nici cinematografele. Cel din Muncitoresc a devenit discotecă, apoi rug, pentru a sfârși într-un morman de ruine. A urmat Culturalul – ziduri crăpate la care priveai lung întrebându-te dacă sunt amintire de la cutremurul din ’77, sau momentele în care, la fiecare sunet mai puternic din boxe, te strângeai în scaun şi îţi doreai să fi luat cu tine o cască de protecţie. O adevărată experienţă… culturală!
„Ultimul mohican“ a fost Dacia, care s-a mai zbătut să reziste, dar care a sucombat la rândul lui într-un mod penibil şi dureros. Sala cândva plină s-a golit treptat. Locul în care atâţia oameni au visat la o altfel de lume, lipsită de recoltele record la hectar, vizitele de lucru şi cincinalul în patru ani şi jumătate (de care noi cei tineri ştim doar din auzite) ce intoxicau micile ecrane a devenit pustiu. „Păianjenii îşi ţes netulburaţi plasa printre ruinele de la Efrosaib…“.
La ultimele proiecţii mai vedeai câteva personaje ce îmbinau ronţăitul floricelelor de porumb cu împărtăşirea ultimelor noutăţi de pe scara blocului; ici colo, câte un şobolan se furişa cu îndemânare şi îndrăzneală printre picioare; şi, rătăciţi parcă într-un peisaj nepotrivit, doi-trei cinefili ce îndurau cu stoicism calvarul.
Apoi, şi Dacia a devenit istorie. Istorie au devenit, de fapt, toate cinematografele din judeţ. Parcă nu-ţi vine să crezi că aproape fiecare oraş avea aşa ceva. Unde mai pui faptul că existau şi cinematografe de vară în Caraş-Severin. Unde sunt? Au rămas amintiri pentru unii, inserţii pe hârtii prăfuite, obiective risipite în nepăsarea celor care s-au perindat la putere în toţi aceşti ani.
Iar acum, când ne mândrim că am dat un regizor de talie europeană, un om pe care publicul şi criticii l-au primit cu braţele deschise, descoperim că noi nu avem unde să-l primim. Vroia să-şi prezinte filmul, să „simtă reacţia sălii“.
Care sală? Care cinefili? Desigur, s-ar putea găsi la repezeală un loc unde să se organizeze o proiecţie în cadru restrâns pentru notabilii locali. Dar nu cred că Florin Şerban vrea asta. Cât despre restul reşiţenilor, internetul e mare… Totuşi, să fim corecţi, peisajul nu e în întregime atât de sumbru. Fostul Cinema din centrul Reşiţei e pe drumul cel bun şi pe punctul de a-şi recăpăta numele de Palat Cultural. Rămâne să-l vedem terminat, şi, cel mai important, plin, pentru că e dureros să vedem cum porecla de „colonie muncitorească“ dată cândva Reşiţei i se potriveşte puţin cam prea bine.
Cu atât mai mult cu cât nu orice oraş are un Florin Șerban. Până când Culturalul va avea o sală în care putem vedea un film, pelicula de succes „Eu dacă vreau să fluier, fluier“ va rula acolo unde se poate. Iar noi dacă vom vrea să fluierăm, vom fluiera. A pagubă.
Nina Curiţa