Poate e vorba de încredere. De altfel, noul subprefect recunoştea, cu sublimă seninătate, că politica e politică. Sau oare se scuza astfel? În dragoste şi război orice e permis, de ce n-ar fi şi în politică? Iar aceasta din urmă tinde să devină omniprezentă în societatea noastră.
Să vedem… Directorii de instituţii (inclusiv ale celor, chipurile, deconcentrate) – politici. Inspectorii şcolari – politici. Prefecţii şi subprefecţii – tot politici (apolitici spun ei). Spitalele sunt conduse de oameni politici, interesele pensionarilor tot de către ei, la fel şi şcolile. Probabil până şi secretarele se aleg tot în funcţie de afinitatea pentru un partid sau altul. Şi că veni vorba de deconcentrate, nici n-a plecat bine delegaţia FMI, că guvernul Boc a revenit la vechile obiceiuri.
Nu contează că ordonanţa privind demiterea directorilor social-democraţi a fost declarată neconstituţională; nu-i nici o problemă, ocolim legea şi tot îi demitem! Pe ce motiv? Oare chiar să fie toţi atât de tâmpiţi şi de incapabili? Şi atunci de ce au fost numiţi de către acelaşi Emil Boc? Atunci nu erau incapabili, sau visul preşedintelui îl orbea într-atâta pe premier? Şi, odată demişi, cu ce vor fi înlocuiţi aceşti directori? Incidental, cu membri ai PD-L sau ai partidelor aliate.
Deci, daţi afară nu din cauza incapacităţii lor, ci pentru simplul motiv că partidul din care făceau parte a pierdut alegerile, atâta tot. Vae victis, vai de cei învinşi! Iar acest lucru este cât se poate de… „firesc“!
Tehnocrat, neutralitate, meritocraţie rămân în continuare simpli termeni fluturaţi prin faţa alegătorilor o dată la patru ani. Apartenenţa politică este cea care primează, chiar şi în dauna educaţiei – că doar vedem la televizor personaje care trag sforile în partide importante şi care nu sunt în stare să lege măcar două cuvinte!
Cum au ajuns acolo? Pe baza a căror talente ce ar putea fi utile şi publicului larg? Să fie sforăriile, minciuna, trădarea sau chiar nesimţirea calităţile ce vor scoate România din criză? Însă, să nu acuzăm doar actuala putere; nici cei din tabăra opusă nu sunt mai buni. Şi ei au trecut pe la conducere, şi ei au procedat la fel. „Politica e politică“. Eterna scuză – „Nu e nimic personal, doar că politica e…“
Mulţumim, ştim şi noi ce fel de femeie e politica. Revenind la noul subprefect, să nu-l învinovăţim degeaba. Faptul că a plecat din partidul care l-a lansat şi la doar patru zile a primit o funcţie ca reprezentant al grupului aşa-zişilor parlamentari „independenţi“ nu este ceva ieşit din comun la noi. Mai şocant ar fi fost să refuze o astfel de ofertă.
Deci, se poate spune că gestul său a fost în perfectă concordanţă cu „normalitatea“ acestei perioade.
Poate ar mai fi de spus că învinşi, învingători, politicieni, independenţi, miniştri, directori, noi toţi trăim într-o lume care, probabil, a uitat să-şi pedepsească propria ignoranţă… Până la urmă, învinşi suntem cu toţii!
Nina Curiţa