Au trecut 20 de ani de când reşiţenii au ieşit în stradă, alături de ceilalţi români, pentru libertate. Unii dintre ei au plătit cu viaţa acest curaj. Ce s-a întâmplat atunci şi cine e vinovat pentru moartea lor, nici acum nu se ştie.
Cum a început?
„La Reşiţa, totul a început timid, cu influenţă de la Timişoara“, spunea Ion D. Cucu, vicepreşedintele Asociaţiei Tinerilor Revoluţionari din ’89. Încă din seara de 20 decembrie 1989, reşiţenii au fost chemaţi să iasă a doua zi, în stradă, pentru a sprijini manifestaţiile de la Timişoara. Se ştia doar că în municipiul de pe Bega se întâmplă ceva, iar reşiţenii doreau să fie solidari cu timişorenii.
În dimineaţa zilei de 21 decembrie, în jurul orei 9.30, au început să apară primii oameni în Centrul Civic. Grupuri mici, adunate pe scările de la Sala Polivalentă, la Magazinul Nera, la Complexul Romarta sau la Hotelul Semenic. Tensiune, nervi încordaţi, incertitudine. Liniştea dinaintea furtunii… Cu toţii aşteptau să se întâmple ceva, un semn. În jurul orei 11, un miliţian s-a apropiat de un grup de tineri din zona fântânii cinetice. Unul dintre aceştia a început să cânte „Deşteaptă-te, române!“, iar cei din jurul său i-au urmat exemplul. Omul legii s-a repezit asupra îndrăzneţului, însă a fost oprit de către ceilalţi tineri, care i-au rupt epoleţii. Se poate spune că acesta a fost momentul de începere a Revoluţiei la Reşiţa. Oamenii de pe scări s-au unit cu grupul de tineri, apoi a apărut Nicolae Vlădulescu, cel care a avut curajul să încerce un dialog cu oficialităţile locale, devenind oarecum un lider al manifestanţilor.
„Români, nu trageţi în români!“
Cei adunaţi în centrul Reşiţei au început să strige celebrele lozinci „Jos tiranul!“ sau „Nu suntem huligani!“. „Pentru mine, imaginea începutului Revoluţiei la noi este cea a caschetei miliţianului rostogolindu-se, povesteşte Ion D. Cucu. După această întâmplare, au fost câteva tentative de dialog. O serie de persoane, care aveau mai mult sau mai puţin acest drept, au discutat cu noi, întrucât prim-secretarul judeţului era plecat“.
În jurul orei 16, la manifestaţie au început să apară şi muncitorii de pe platformele reşiţene. În faţa mulţimii care creştea mereu, Ion Sas a îngenunchiat. El a fost cel care a avut curajul să dea jos tabloul lui Nicolae Ceauşescu, simbol sacrosanct al regimului comunist, şi tot el a fost cel care le-a dat garanţii reşiţenilor că nu se va trage în ei. În jurul orei 19, a început să se redacteze o primă formă a Proclamaţiei de la Reşiţa, înspirată din cea de la Timişoara. Noaptea, oamenii s-au dispersat. De frig, de teamă…
La primele ore însă, ei au revenit în centru. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, toţi activiştii au fost scoşi din clădirea „Consiliului“ în clipa în care se anunţase fuga lui Ceauşescu. Apoi a început să se tragă… Oameni au murit, şi nimeni nu ştie încă din cauza cui. Reşiţa, oraş martir, şi-a plătit cu sângele lor libertatea.
Anca Preda
[email protected]