Ioan Jicman este, aparent, un om simplu. Doar când începe să vorbească îţi dai seama că ai în faţa ta o persoană cu o sensibilitate aparte şi cu o gândire profundă, calităţi care îşi găsesc expresia în versurile pe care le scrie: „Universul memoriei“. Aşa se numeşte volumul care cuprinde deopotrivă poeziile, cât şi eseurile şi cugetările filozofice ce-i poartă semnătura.
Inspiraţie divină
L-am întrebat care este sursa inspiraţiei sale. Mi-a răspuns: „Dumnezeu. El mă inspiră. El mi-a dat acest har“. Dar dacă Divinitatea l-a binecuvântat cu acest har, oamenii l-au „binecuvântat“ cu indiferenţă. Destinul lui Ioan Jicman este destinul oricărui intelectual autentic: mult prea conştient de ignoranţa semenilor lui, neînţeles de societate.
A fost protagonistul multor experienţe care pe alţii i-ar fi determinat să renunţe la visurile lor. I s-a închis uşa în nas de nenumărate ori. Poate tocmai pentru că refuză să îmbrăţişeze non-valorile acestei societăţi. „Nu este corect ce se întâmplă în societate. Nu promovăm valorile ci sub-mediocrităţile“, a spus, zâmbind trist.
Profesorul-mentor
Dar nu renunţă. Îşi doreşte să îşi publice volumul de versuri şi cugetări. Dar îi este foarte greu să găsească oameni care să îl sprijine. Oameni ca profesorul Luca, de la Oraviţa. „El m-a încurajat. Mi-a citit lucrările şi mi-a spus că au substanţă şi că pot chiar mai mult de atât“.
Realitatea existenţială
Dar din ’96, Ioan nu a mai scris. De când i-a murit mama. „Universul memoriei“ conţine texte scrise între anii ’82-’96. Sunt poezii despre dragoste şi despre credinţă. „Reflect în versurile mele multe realităţi de care mulţi nu sunt conştienţi. Oamenii pot învăţa despre sensul vieţii, citind textele mele“.
Iar o idee asupra căreia Ioan Jicman şi-ar dori ca cititorii să reflecteze este exprimată în următorul text: „Când ne vom cunoaşte adevărata menire pe pământ, putem fi – oare – recunoscători providenţei“.
Oana Copocean