Imediat ce ai intrat pe strada Lucian Blaga, te izbeşte culoarea roşie a unui
grilaj deschis în afară. În dreptul uşii, intimitatea dinăuntru răzbeşte în stradă
şi aromele de iasomie şi mosc reţin pentru câteva clipe privirea îngândurată a
trecătorilor. Izolată puţin, ca într-o lume paralelă, în mijlocul unei galerii
cochete, pictoriţa Flory Takacs îşi priveşte critic tablourile sale şi pe cele
ale soţului său.
– Când aţi început să pictaţi?
– În 1984 m-am înscris la Cenaclul „ Ion Andreescu˝şi de atunci am început
să pictez. Acolo l-am cunoscut pe soţul meu, el mi-a fost şi profesor şi mentor.
Ne-am cunoscut şi am rămas împreună. De la el am furat foarte multă artă.
– Ce credeţi că a contat mai mult: calitatea de pictor sau cea de femeie
în această alegere?
– M-a remarcat mai mult ca şi femeie, pe vremea aceea eram începătoare, nu
prea îl puteam impresiona decât cu perseverenţa.
– Cât de puternică a fost influenţa soţului în devenirea dumneavoastră
ca şi pictor?
– Nu ştiu cât m-a influenţat. De câte ori mergeam să pictăm, stăteam în spatele
lui şi îl observam.
– Am remarcat multe flori în tablourile dumneavoastră. Soţul pictează
flori?
– Foarte rar. Pictez şi eu peisaje, marine, dar la citadine nu intru, este
mult prea greu. Nu spun că nu aş putea, dar ar trebui să lucrez o zi întreagă,
să nu mai fac nimic altceva. Or, eu sunt implicată în activităţi variate. Conduc
o fundaţie care se ocupă cu organizarea de expoziţii, care sprijină instituţii
cu caracter social-umanitar şi pot spune că sunt şi managerul soţului meu.
– Cum este să trăieşti lângă un artist?
– Artiştii în general sunt foarte dificili, iar când sunt doi în aceeaşi familie
este şi mai greu. Câteodată avem divergenţe pe teme de artă. Eu îl critic foarte
mult, iar el ţine cont de ce îi spun. Când stăteam în spatele lui se întâmpla
să-i iau tabloul de pe şevalet şi să nu-l mai las să lucreze, deoarece el voia
tot mai mult, ceea ce nu creştea neapărat nivelul calitativ al pânzei. În schimb,
el nu mă critică deloc, cu toate că eu îmi doresc acest lucru.
Uneori, când termin lucrarea şi o privesc, descopăr ceva ce nu se potriveşte.
Atunci el îmi spune că acesta a fost motivul pentru care nu mi-a atras atenţia,
ca să descopăr singură.
– Ce simte pictorul când trebuie să se despartă de lucrarea sa?
– Parcă aş fi dat ceva din mine, rămâne un gol, dar totodată mă şi bucur, pentru
că este un câştig material.
– Care sunt momentele prielnice pentru pictură?
– Dacă eşti relaxat, tabloul iese bine, dacă eşti trist, se simte şi în tablou.
Soţul meu spune că dacă vine muza, reuşeşti să te exprimi mai bine.
– Observ mult roşu în pânzele dumneavoastră.
– Da. Tabloul prinde viaţă, aşa cum la Tokacs (n.r. soţul), personajele dau
viaţă clădirilor.
– Aţi pictat şi în străinătate. Cum a fost?
– Acolo totul curge mai natural. Eşti relaxat, parcă ai merge la studii. De
obicei, stăm câte o lună în Franţa, în fiecare an, unde vizităm toate galeriile
şi muzeele importante. Apoi pictăm pe malul Senei. Aici în ţară, obişnuiam să
pictăm o zi întreagă pentru a prinde toate momentele zilei. Mergeam pe jos până
la „Zori de zi˝ în pădurea Ceala, pictam pe malul Mureşului, iar seara ne grăbeam
să prindem apusul. Am colindat multe sate şi oraşe din ţară. Sibiul şi Sighişoara
ne-au fermecat.
– Aveţi vreo lucrare preferată?
– Nu, sunt foarte critică cu lucrările mele, nu o privesc pe niciuna cu admiraţie.
Îmi place pictura modernistă a pictorilor tineri şi câţiva clasici.
Carte de vizită
Nume: Flory Takacs
Prima profesie: proiectantă, timp de 25 de ani, la Institutul de Proiectări
Arad
A doua profesie: după ce şi-a cunoscut soţul, pictor, până la adânci bătrâneţe
Expoziţii în ţară: vreo cinci
Expoziţii în străinătate: Palermo, Sicilia, Ungaria, Germania
Medalii: 1987, „Medalia de argint˝ de la Palermo
Hobby: poezie şi muzică clasică
Poeţii preferaţi: Nichita Stănescu şi George Bacovia
L.F.