Din Georgia până în Irak, din Spania până în China. Lacrimi de disperare şi durere ale celor ce şi-au pierdut rudele sub ruinele unor războaie pe care poate nu le-au dorit dar nu i-a întrebat nimeni. Lacrimile atâtor bătrâni ai căror copii pleacă la muncă în străinătate.Toate sunt drame, mai mici sau mai mari.
Zâmbim forţat, sec, ne stoarcem câteva lacrimi de complezenţă sau ca să impresionăm, devenim cinici. Sau, cădem în cealaltă extremă şi devenim aşa numiţii emo, ajungem să plângem sau să râdem de la orice, uneori fără vreun motiv întemeiat.
Fie că nu ne pasă de sentimentele noastre sau ale celor din jur, fie că ne pasă prea mult. Dar tot nu putem menţine un echilibru. Şi ceea ce e sigur este că nu ştim să apreciem valoarea lor. Nu ştim să preţuim sclipirea unui zâmbet sau diamantul unei lacrimi. Le risipim sau le neglijăm cu seninătate.
Nu cred că există ceva mai dureros, mai mişcător, decât lacrimile unui copil abandonat într-o maternitate, lacrimi pe care nu i le şterge nimeni… După cum nu există nimic mai frumos decât zâmbetul unui copil aflat în braţele mamei sale.
Până când vom ajunge să înţelegem aceste lucruri, vom continua să risipim aceste simboluri. Vom continua să tratăm totul cu cinism sau exagerare, deşi în acest mod ne vom bate joc mai mult de noi înşine.
Omul are privilegiul de a şti ce înseamnă atât bucuria, cât şi tristeţea. Din nefericire, îl mai are şi pe acela de a le nesocoti…
Nina Curiţa