CARAȘ-SEVERIN – Oare dacă am ști că putem trăi clipe ale căror nuanțe se asemănă cu lumina, cu visele, cu ceruri necunoscute, culori ce nu există încă dar care ne pot aparține în întregime, ne-am mai irosi Timpul aiurea? Eu cred că da. L-am irosi!
Pentru simplul fapt că noi nu vedem clipele în trecerea lor. De aceea le tot dăm monedă de schimb pentru cele de mai târziu, le irosim ușor. Cel mai trist e atunci când nu îţi dai motive serioase pentru a le irosi. Şi atunci în minte, în suflet, revin îndoieli, întrebări și temeri de regrete. Te întrebi cum ar fi fost să nu amâni anumite momente și încerci să dai sens unor clipe ce au trecut deja. Și e apăsător când constaţi că, într-un anume moment, viaţa ţi-a oferit suficient, iar tu ți-ai oferit aşteptarea unor alte momente. Cel mai mult greșim atunci când considerăm Timpul o banalitate ce ni se cuvine, iar el de fapt este realitatea ce nu se întoarce nicicând pentru noi.
Toți știm că nisipul vremii se risipește indiferent de trările noastre, de dorințele topite, de gândurile nespuse, de zilele risipite, de cuvintele aruncate, de oamenii ignorați… Știm că nu avem în fiecare zi clipe de bucurie fie pentru că nu apar, fie pentru că nu le vrem, fie pentru că nu ni le facem. Însă în timp ce întoarcem pagini de viață ar trebui, din când în când, să rătăcim altfel prin crâmpeie de timp, pe drumuri spre noi, spre realitățile noastre, spre necunoscutul de mâine… Ar trebui cumva să dăm o formă infinitului și să-l facem respirabil. Pentru a nu fi surprinși brusc de târziul vieții. Mai târziu! O să ne auzim, o să vorbim, o să ne vedem… Mai târziu, mamă, prietene, frate, iubire, îți voi alunga din dorul ce mi-l porți. Mai târziu îți spun ce simt sau ce însemni pentru mine… Sau poate te voi uita…Lăsăm totul pe mai târziu, și uităm că „mai târziu” nu ne aparține.
Că „mai târziu” oamenii se schimbă sau pleacă… Că „mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim sau să nu ne mai pese… Că „mai târziu” cel care aleargă azi spre noi poate fi doar o umbră ce se pierde în orizont. De fapt, de multe ori noi alegem să trecem prin viață precum umbrele, să ne treacă umbre prin vieți. Timpul nu omoară nici iubiri, nu desparte nici suflete, nu amână nici savoarea unei cafele cu un prieten, nu te opreşte nici să te joci cu copilul, nu îţi dă peste mâini ca să nu cumperi flori pentru persoana iubită, nu îţi închide telefonul taman când tu vrei să îţi suni mama, nu îţi pecetluieşte gura când trebuie să spui „mulţumesc“ sau „te iubesc“. Noi alegem să facem toate astea!
Cred că v-am mai spus cândva că avem nevoie de lecţii ca să putem deveni înţelepţi, avem nevoie de tristeţe ca să apreciem bucuria, avem nevoie de ceaţă ca să putem aprecia razele de soare. Avem nevoie de noapte, ca să apreciem frumuseţea dimineţii, avem nevoie de muzică pentru a ne asculta propriile simfonii ale vieţii. Avem nevoie de tăcerile celor dragi ca să înţelegem cuvintele ce nu le-am apreciat când trebuia. Avem nevoie de timp risipit degeaba pentru a înţelege cât de valoroasă este o secundă. Avem nevoie să înţelegem că atunci când te ridică sau te îngenunchează, viaţa lucrează cu o singură măsură: clipa.
Mai târziu ziua se transformă în noapte, puterea în neputință, răsăritul în apus, seninul în nor, verdele în arămiu! În timp ce se rostogoleşte peste noi, Timpul îşi caută veşnicii care să îl accepte, iar noi rămânem ceea ce am ales să fim. Conștienți că „mai târziu” nu ne aparține…
JCS-Nina Curița
