REȘIȚA – Cred că fiecare dintre noi, când i se întâmplă un lucru în viaţă, indiferent dacă e bun sau rău, învaţă câte ceva. Spectacolul caracterelor şi întâmplările ce se perindă prin vieţile noastre uneori ne afectează, alteori nu, însă aproape mereu ne spun câte ceva!
De prea multe ori, ne lăsăm zdruncinaţi de nimicuri şi nu mai observăm când ne grăbim spre nicăieri. Renunţăm la felul nostru de a fi şi pierdem părţi din noi încercând să ajungem la o armonie cu trăirile celorlalţi. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar, de cele mai multe ori, o facem degeaba. Încercăm să fim maleabili, aşteptând atitudini pe măsură, dar la un moment dat apare ceva, chiar şi un detaliu, care ne opreşte. Vi s-a întâmplat să vă treziţi brusc, să vă pară rău şi pentru cuvintele irosite cu cei care au meritat doar tăcere, să trăiţi acea stare în care domină nevoia de a privi îndelung nu la ceea ce a fost, ci la ceea ce veţi face? Parcă dintr-o dată dispare răbdarea pentru lucruri şi oameni care ne deranjează. Nu mai vrem să avem timp pentru ei, renunţăm la purtatul cu mănuşi, devenim dureros de cinstiţi, brutal de oneşti. Nu vă temeţi; nu este aroganţă, ci pur şi simplu dispare dorinţa de a le mai face pe plac celor care nu merită.
Dintr-o dată, vezi în ochii celorlalţi mirarea că nu le mai înţelegi şi nu le mai accepţi ipocrizia şi zâmbetele false. Şi te miri şi tu că nu mai ai nervi nici măcar pentru simpla prostie, pentru media viclenie sau pentru aroganţa academică. Ajungi să te miri de nimicurile care au ocupat locul unor lucruri mai frumoase şi să te întrebi de unde atâta irosire. Dintr-o dată, simţi că nu mai poţi să te apropii de oamenii care mereu se uită în grădina altora şi compară, care doar se plâng, care nu fac nimic pentru a schimba situaţii, de cei care au un singur adevăr: al lor. Realizezi că nu mai ai chef să iroseşti nicio clipă cu lucruri mici şi oameni egoişti şi neserioşi. Ajungi să realizezi că nu îţi spun nimic cei care nu ştiu să respecte, care nu ştiu să spună ceva frumos, care uită să mulţumească, care habar nu au să spună un cuvânt de încurajare atunci când este nevoie.
Dar ca să ajungi să te ţii la distanţă de oameni pentru care contează doar ei trebuie să te împiedici în propria-ţi răbdare. Iar atunci când se întâmplă asta nu este nevoie de o schimbare în rău. Nu este nevoie nici de decizii radicale, nici de palme trase cuiva. Ci pur şi simplu îţi iei răbdarea şifonată de alţii fiindcă aşa le-ai permis, realizezi că răbdarea aceasta, totuşi, este o artă ce aparţine anumitor caractere şi mergi mai departe. Spre destinaţii ce duc undeva, spre oameni care ştiu să aprecieze şi care au răbdare să îţi preţuiască răbdarea.
Fiecare om e o lume şi viaţa fiecăruia este o sumă de alegeri. Unii avem o lume mai caldă, mai colorată, alţii mai mohorâtă şi neînţeleasă. Ne amestecăm lumea cu a altora sau permitem amestecuri în a noastră atât cât trebuie, fără să diluăm ceea ce am construit, lucrurile în care credem…
JCS-Nina Curița
