REȘIȚA – A trecut şi luna ianuarie, prima lună din 2024 spre care toţi am păşit plini de optimism şi speranţă. Acum, la sfârşitul ei, optimismul din jur este mai şubred decât un ţurţure în bătaia soarelui, iar speranţa e mai rară decât zăpada din văile Caraşului. Un ianuarie fără orientare, cu momente în care nu m-am putut bucura nici de mine, de cei din jurul meu nici atât!
Eu care găsesc şi bucuria unei zile banale, acum am ratat-o în multe zile şi pe aia, fără să îmi explic de ce. De fapt, cred că dacă încerc o explicaţie îmi iese: nu am cum să mă bucur singură când vezi numai priviri acre, feţe încrâncenate, oameni ce nu își mai ridică ochii din telefon. Ajungi să te crezi nebunul vesel al unei realităţi furibunde. Fuga de răspundere şi ridicatul din umeri le-am întâlnit cam la tot pasul. O stare de nervozitate ciudată a plutit în jur, de parcă toată lumea şi-a lăsat răbdarea acasă să se odihnească. Se poate ca fiecare să ne pierdem din motive sufleteşti, este posibil ca fiecare să ne irosim făcând ceva ce nu ne place sau nefăcând nimic, dar parcă în ianuarie ăsta ne-am pierdut şi irosit cam toţi, peste tot.
Iar în 24 ianuarie aproape toată lumea a fost liberă. Mulţi nici nu au ştiut de ce, pentru că 70 la sută dintre români nici nu ştiu ce tot sărbătorim în 24 ianuarie. Mi-a plăcut ce mi-a spus un cititor care a sunat la redacţie, la fel ca mulți alții, voia omul să ştie de ce nu a apărut ziarul în acea zi. I-am spus simplu: pentru că este 24 ianuarie, Poşta nu lucrează, este zi liberă. „Da, doamnă, dar ce are 24 ianuarie cu faptul că eu vreau să citesc ziarul? În judeţul ăsta nimeni nu mai munceşte!“, mi-a spus omul revoltat. L-am calmat cu o glumă, contrazicându-l că, de fapt, în ţara asta aproape nimeni nu mai munceşte, de ce judeţul să facă o excepţie… Dar, dincolo de orice, chiar trebuie să recunoaştem că este trist faptul că foarte mulţi români când sunt întrebaţi ce sărbătorim la 24 ianuarie spun că ori nu ştiu, ori sărbătorim diverse chestii de la unirea cu Serbia până la unirea cu Cristos… Suntem un popor cu o educaţie tot mai slabă, un adevăr pe care niciun academician nu îl poate demonta la ora actuală.
Revenind la ianuarie, în ciudăţenia asta de lună în care şi cerul se mai ascunde, mi-a fost greu şi să mă apuc de citit. Am primit cadou un roman, „Oamenii fericiţi citesc şi beau cafea“. Credeţi că m-am putut apuca de el? În primul rând pentru că nu m-a mai izbit demult fericirea cuiva. Apoi, cum să vii obosit de la lucru, cu stresul încă în creştet şi să te apuci să citeşti despre ce fac oamenii fericiţi? Chiar şi gândul la cafea îmi tăia pofta de citit, asta după ce în fiecare dimineaţă din ianuarie am băut cafea la greu ca să mă pot concentra pe ceea ce aveam de rezolvat. Totuşi, am reuşit să mă desprind de realităţile lui ianuarie 2024, admirându-l pe Kevin Costner în serialul Yellowstone, apoi călătorind alături de Pablo Neruda prin diverse colţuri ale lumii. În cartea „Mărturisesc că am trăit“ am găsit tot ce aveam nevoie: o altă lume, alte vremuri. Reale şi atât de bine descrise încât am impresia că am locuit în Chile, Peru şi alte locuri prin care a călătorit Neruda. O carte reală. Toţi avem nevoie de filme, de romane, de lumi imaginare pentru a evada din realităţile noastre mai mult sau mai puţin copleşitoare. Însă, cel mai mult avem nevoie de realităţi frumoase. Pentru că realitatea ne învaţă să aruncăm priviri printre rândurile romanului vieţii noastre. Pe acela îl scriem zilnic: in ianuarie ce a trecut, în februarie cel ce vine…
JCS-Nina Curița
