REȘIȚA – Este titlul cărții pe care prof. Carmen Șulți a lansat-o în mijlocul prietenilor, în cadrul unui eveniment găzduit de Liceul Teologic Baptist, cu prilejul Zilei Naționale a Lecturii!
„Amintirile sunt întotdeauna speciale. Câteodată râdem amintindu-ne zilele când am plâns și plângem amintindu-ne zilele când râdem. Asta-i viața!”, notează prof. Bianca Georgevici în cartea lansată recent și care, în opinia sa, reconfirmă crezul lui Henri Lacordaire: „Amintirea este prezență în absență, cuvânt în tăcere, întoarcere la nesfârșit, la fericirea căreia sufletul i-a dat nemurire.”.
„Stă în puterea noastră, a fiecăruia, să ne selectăm amintirile!” afirmă Jorge Luis Borges. Idee pe care Carmen Șulți o preia de la scriitorul argentinian, încercând să selecteze cele mai frumoase amintiri pe care, ulterior, să le așeze în pagini de carte. De ce scrie? Pentru retrăirea, regăsirea amintirilor și pentru frumusețea lor. Despre ce scrie? Despre frumusețea care o întâmpină la tot pasul, fie că e vorba despre teatru, muzeu, cafenea. Acesta i-a fost parcursul din studenția petrecută la Cluj, când simțea bucuria frumuseții trecând prin muzee, teatre, cafenele și biserică. Asta face și astăzi.
Pentru cine scrie? Scrie pentru sine, întrucât așa se reconectează la frumusețe. Scrie pentru mama sa, pentru că știe că așa îi face una dintre cele două bucurii pe care le mai are. Prima este aceea de a merge la biserică. Și merge din când în când, atunci când puterile-i permit. Scrie pentru prietenii care-i consolidează și-i susțin podul prieteniei și cărora speră că le-a umplut puțin sufletul și privirea cu frumusețea despre care scrie.
Când scrie? Scrie atunci când citește. Îi citește pe Ioana Nicolae sau pe Matei Vișniec și descoperă pasaje care o transpun într-un loc și într-un timp din coordonatele proprii. Mai scrie atunci când cineva pleacă undeva. De pildă când buna sa prietenă, Bianca Georgevici, pleacă la Lisabona sau Istanbul îi stârnește dorul de aceste orașe, dar și bucuria pentru că știe că este în gândul ei. Cu Dana Todea, altă bună prietenă, merge la Cluj și București, iar capitala devine fratele mai mic al Parisului atunci când îl parcurge împreună cu Dana.
„De ce am ales să țin aici și această lansare? Pentru că încă am harul să mai fiu profesoară. Triumful meu profesional este acum aici, Dana și Bianca. O spun cronologic, valoric sunt extraordinare. Alături de ele, Elena din familia Marinescu, prietena din copilărie, cu care am făcut studenția și care mi-a întărit triumful profesional.”, a spus în fața prietenilor școlărița de altădată, care începea școala într-o uniformă sare și piper cu șorțuleț când alb, când negru.
JCS-Ionel Ivașcu
