REȘIȚA – Ştiu, n-ar trebui să ne minunăm de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, cum n-ar trebui să ne mai atingă ceva, din tot ceea ce înseamnă lipsa de respect, lipsa de toleranţă, lipsa de tot ce-ar trebui să existe acum, poate, mai mult ca niciodată.
V-am spus de multe ori că telefonul e despre comunicare, ce-i drept, dar n-are opțiunea „ochi in ochi“, n-are ineditul din zâmbetul personal, ci emoticoanele alea aiurite cu care ne explicăm glumele și trăirile de moment. Câți dintre noi mai știm cât de frumos este să bei o cafea, bucurându-ne de tot ce mișcă în jur, de tot ce aduce a natură și a viață, fără butoane și wifi, fără touch screen, dar cu atingerea privirilor, fără check, dar cu verificarea sentimentului uman… Din păcate, nu ne mai putem impune singuri pauze de pe rețelele sociale, măcar câteva ore pe zi. Am crezut că nenorocita aia de pandemie ne-a resetat cumva, am crezut că ne-a făcut să privim spre slugărnicia noastră sufletească, să ne învețe că fără viață socială totul este un lung și apăsător… solitaire. Dar nu e deloc așa! Oriunde mergi. se tastează! În magazine, dacă nu ești atent dai piept cu un tastator, pe băncile din parc e plin de oameni care au ieșit să tasteze, la farmacie mi s-a întâmplat să aștept până doamna tasta nu știu ce comandă. Mămicile împing cărucioarele cu burta căci în mână au telefonul, și exemplele pot continua. Cel mai grav mi se pare când oamenii tastează la volan, secunda aia când tu vrei să vezi ce ți-a scris Moș Crăciun sau altcineva, când tu vrei să vezi ce culoare au mâncărurile postate de nu știu cine, poate fi fatală. Se tastează peste tot, mai ales acolo unde oamenii ar trebui să se bucure de natură, de viață, de frumos, de aer, de altceva decât lumea asta virtuală. Se tastează și se filmează totul, chiar și printre gloanțele din Ucraina.
Ah, și să nu uităm de tastatorii care acolo, în lumea virtuală, au curaj și atitudine mai ales să jignească. Căci așa, în viața reală, nu prea întâlnești atâta năduf. Când argumentele dispar, când „interlocutorul” devine mai puternic sau când lipsa de informaţie depăşeşte se trece la „AS-ul” din mânecă (aşa cred ei), şi încep să atace persoana. Nu contează cum şi în ce fel, nu contează dacă are treabă sau nu cu subiectul, dorința, sub orice formă, de a călca în picioare nu are limite. Scot în evidenţă neputința de a avea o discuţie decentă. Incapacitatea de a dialoga pe un subiect. Și lasă impresia că ei nu au un trecut, nu au un prezent real pe marginea căruia să poată tasta alții. Ci pur și simplu s-au născut tastând. Chiar nu pot folosi termenul scriind. A scrie înseamnă altceva…
Eu cred că toți știm că există lucruri care se spun doar între două priviri. Cuvintele conturează, privirile lămuresc. Știm, doar că ne pierdem tastând. În perioada asta ar trebui să ieșim din casă, să ne băgăm primăvara în vene prin cele mai ascuțite ace ale simțurilor, doar e anotimpul cu cea mai mare forță, învăluit în cea mai delicată aparență. Ce contrast sublim! Într-adevăr, în lumea virtuală arătăm ceea ce vrem. Acolo vezi mai rar tristeţe, depresii, necazuri, probleme, sărăcie, neputinţă. Adică toate acele lucruri sechestrate în lumea palpabilă. Nu ai cum să ştii de pe o reţea de socializare dacă cineva de care îţi pasă este bine cu adevărat. În spaţiul virtual poţi fi oricine, oricum, orice. Şi prea puţini dintre noi realizăm că deşi lumea virtuală scurtează distanţe, tot ea e cea care îndepărtează oamenii din apropiere. Însă, închei cu ceea ce spunea o doamnă a condeiului românesc, Ileana Vulpescu: „Fiecare se ştie pe sine. Restul… presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile“.
JCS-Nina Curița
