Pentru că la fel ca austriecii avem un patrimoniu arhitectural de valoare. Din cele 105 clădiri monumente de arhitectură, 102 sunt situate în zona centrală care poate fi considerată un muzeu în aer liber. Între ele, marile edificii publice, fără de care Aradul n-ar mai fi Arad: Teatrul, Primăria, Banca Naţională, Palatul Cenad, Palatul Cultural, Palatul de justiţie, Palatul Bohuş.
Evident nu le putem enumera pe toate şi nici nu vom intra într-o discuţie specioasă despre stiluri arhitecturale şi modul în care acestea intră în dialog. Pentru că departe de a fi doar o simplă ilustrată fermecătoare, oraşul e viu. Până pe la 3-4 metri de la înălţimea trotuarului, la limita marcată de denumirile firmelor comerciale imobilele sunt bine întreţinute. Comercianţii nu-şi pot permite să-şi alunge clienţii invitându-i în hrube. De aceea au investit în repararea clădirilor.
De la această limită, de la brâu în sus, e jale. Şi pentru că de prea puţine ori ridicăm ochii-n sus pentru a o percepe, edificiile au început să plângă. Lacrimile sunt din tencuială. Acum câteva zile o femeie a ajuns la spital după ce i-a căzut o parte din Spitalul de dermatologie-n cap. Pe strada Horia turla palatului din colţ mai are puţin şi o să se prăbuşească. Pe Revoluţiei parcă tot a doua clădire mai scapă câte-un element de arhitectură pe trotuar. Şi pe acesta circulă oameni pentru că muzeul de arhitectură e, din nefericire, locuit.
După Revoluţie a început o acţiune de reabilitare a patrimoniului arhitectural al municipiului. După câţiva ani „reabilitarea” a început să se scurgă pe pereţii imobilelor care au revenit rapid la griul nediferenţiat atotstăpânitor. Petele vii (Teatrul, Primăria, Palatul justiţiei) pot fi numărate pe degete.
Cine trebuie să aibă grijă nu doar să redea frumuseţea oraşului, ci şi siguranţa celor ce trăiesc în el? Firesc e ca proprietarii să se ocupe de reabilitarea edificiilor. Că este acesta Primăria, că este un arădean oarecare, acelaşi lucru. Inspectoratul de stat în construcţii are mijloace legale de a impune acest lucru. Dar şi Primăria. Şi nu e vorba de construirea unor pasaje pietonale acoperite de-a lungul trotuarelor, ci doar de acordarea unor facilităţi substanţiale la plata impozitelor locale proprietarilor unor imobile monumente de arhitectură ca aceştia să poată suporta costurile lucrărilor de reparaţii.
Unii poate vor spune că chiriile exorbitante pentru spaţiile comerciale din zona centrală le-ar permite să şi le finanţeze singuri. Dar un gest de bunăvoinţă însoţit însă de impunerea legii nu e niciodată de prisos. Altminteri nu e exclusă varianta unor tuneluri pentru pietoni pentru că altfel nepăsarea va ajunge să coste vieţi.
Doru Sava