Degeaba încerci sa le explici acestor oameni ca egalitarismul era pagubos,
ca socialismul nu stimula concurenta, ca în virtutea tezei „grija
fata de om”, lenesul traia la fel de bine ca harnicul, ba, daca era si
smecher, putea trai chiar mai bine decât cel care se spetea.
Vorbeste-le cât vrei despre virtutile societatii capitaliste, ale concurentei
care stimuleaza dezvoltarea, asigura progresul etc., ca tot degeaba le vorbesti.
Oamenii se raporteaza strict la traiul lor – n-o duceau regeste, nu huzureau,
dar se descurcau; se multumeau cu putinul care le venea în casa, cu un
apartament de bloc ori o casa modesta, în care, la batrânete, sa
traiasca linistiti si sa consume fara grija din pensia pentru care au trudit.
Putem noi, sau cei prea tineri pentru a cunoaste si viata de dinainte de ’89,
sa-i judecam pe acesti oameni, sa râdem de ei, sa-i ironizam, sa-i consideram
niste nostalgici natângi? Nu avem dreptul sa le refuzam opiniile. Acesti
oameni vorbesc despre viata lor, despre unica lor viata, al carui final îl
vedeau, l-au visat înca de când au pornit în viata, altfel
– linistit, lipsit de alte griji decât cele legate de întretinerea
sanatatii.
Or, cu ce s-au ales? Cu pensii mizerabile, cu neputinta de a-si plati întretinerea,
cu statul la cozi la medicamente, ca sa nu mai vorbim ca multi au ajuns în
strada, si-au pierdut casele. Lor, pensionarilor necajiti, li se adauga masa
mare a oamenilor trecuti de 45-50 de ani, care nu mai au serviciu, care nu se
pot adapta schimbarilor si pentru care usile angajatorilor sunt, de regula,
închise, datorita „vârstei înaintate”, iar pragul
de pensie este undeva departe, spre vârsta de 65 de ani.
Da, erau multe lucruri rele înainte de ’89, nu era libertate, nu
erau stimulate valorile, creatia, dar daca îti vedeai de treaba puteai
încheia cât de cât onorabil conturile cu viata. Evaluând
lucrurile, chiar într-un mod care unora le poate parea grosier, vârstnicii
de astazi cred, în majoritatea lor, ca era mai bine „atunci”.
Auzim frecvent aceste consideratii, iar printre cei care le fac sunt multi
care nici macar n-au fost membri de partid, ba chiar erau critici necrutatori
ai regimului. Nici astazi nu regreta nimeni comunismul, dar regreta ce era stabil,
linistitor pentru cursul vietii lor si astazi nu mai este.
Tristan Mihuta