REȘIȚA – O pagină de istorie am putut regăsi în cuvintele notate de unul dintre cei care a cârmuit Cetatea de Foc în calitate de primar, Mircea Ioan Popa, care a dat frâu liber amintirilor într-o postare pe o reţea de socializare, pe care o redăm în cele ce urmează.
“4 aprilie 1944 a fost chiar prima zi de Paşte, o zi deosebit de frumoasă, zi în care majoritatea braşovenilor mergeau spre biserici pentru a aduce cinstirea cuvenită învierii lui Hristos. Fără a se da alarmă prealabilă, la ora 10.00, a început foarte intens primul bombardament asupra Braşovului. Bombardarea Braşovului, cât şi a Ploi eştiului, precum și a Bucureștiului, care a urmat după aceea, s-a făcut de către sute de avioane ale aviaţiei anglo-americane. Bombardamentul a urmărit distrugera punctelor strategice ale oraşelor (gări, depozite de combustibii petrofeliere etc.) pentru a nu putea fi utilizate de trupele germane.
La Brașov, primele bombe au căzut peste clădirea şi instalaţiile gării, distrugându-le complet, după care au urmat depozitele de combustibil, care erau formate din rezervoare mari, pe atunci pline, şi care erau situate în imediata apropiere a gării. În curtea unuia dintre aceste depozite se afla şi locuinţa noastră.
O întâmplare cu totul fericită a salvat familia noastră de la o moarte sigură, la acest bombardament groaznic asupra Braşovului. Mama mea fiind o femeie foarte credincioasă, ne-a trimis pe mine şi pe sora mea să mergem tocmai la biserica Sfântul Nicolae din vechiul cartier „Schei“ al Braşovului, unde slujbele bisericeşti păstrau cu sfinţenie tradiţia şi care se încheiau cu o paradă de călareţi, a „junilor“. La plecare ne-a atenţionat să mergem pe aleea de sub „Tâmpa“ (muntele ce domină oraşul), care ducea direct la biserică, pentru a nu primi insolaţie mergând prin centrul oraşului.
Chiar dacă era ziua de Paşte, tatăl meu a fost nevoit să plece cu maşina într-o localitate învecinată, pentru a duce un comision unui client al şefului său. Mama a rămas acasă pentru a termina pregătirile pentru masa festivă. În momentul începerii bombardamentului, primul lucru pe care l-a făcut a fost să părăsească locuinţa, începând să fugă pe aleea de sub Tâmpa, în întâmpinare noastră, disperată strigând: „Vai copiii mei, vai copiii mei!“. Eu şi cu sora mea, în panica în care a intrat toată lumea, alergând spre casă, ne-am adăpostit sub Tâmpa. La un moment dat ne-am întânit cu mama care, la fel ca noi, era extrem de speriată. Cred că îşi dă seama oricine ce bucurie a fost pe noi când ne-am văzut împreună! Ne-am adăpostit imediat într-o groapă, dar gândurile ne erau la tata. Soarta a făcut ca în momentul căderii bombelor asupra depozitului, şi deci şi asupra locuinţei noastre, să nu fim nici unul acolo.
La încetarea bombardamentului, a sunat şi alarma care anunţa acest lucru. Ne-am îndreptat spre casă, fără să ne putem închipui ce tragedie ne aşteaptă. Locuinţa noastră nu mai exista… În locul acesteia se întindea o groapă imensă, iar în jur ardea totul. Eram foarte speriaţi! Cu sufletul la gură ne uitam de jur împrejur, încercând să găsim vreun rest de maşină, gândindu-ne cu groază dacă nu cumva atunci când a avut loc bombardamentul tata s-ar fi aflat deja acasă. Abia după vreo oră, când împreună cu mama încercam să recuperăm ce se putea recupera după un asemenea dezastru, am văzut că, pe locul pe unde fusese poarta depozitului, apare tata cu maşina. Numai atunci ne-am liniştit oarecum, ne-am luat în braţe şi am început să plângem de bucurie, căci ne aflam cu toţii în viaţă.
Tata ne-a povestit că trebuia să fie acasă în jur de ora zece, dar în momentul începerii bombardamentului autorităţile poliţieneşti nu l-au mai lăsat să intre în oraş, iar după încetarea bombardamentului a fost obligat să încarce în maşină o parte din cadavrele de pe străzile oraşului şi să le transporte în curtea unui spital, unde urma să se facă indentificarea lor. Aflând că zona gării a fost cea mai bombardată, tatăl meu s-a rugat insitent de cei care l-au oprit, pentru ca după ce va face transportul, să fie lăsat să vadă ce s-a întâmplat cu propria familie. Întrucât nu şi-a putut ascunde disperarea, poliţiştii l-au înţeles şi i-au dat dezlegarea necesară. Mai târziu, când ne-am văzut cu toţii împreună – deşi era de-a dreptul îngrozit şi puternic afectat de imaginea ieşită din comun a cadavrelor pe care a trebuit să le transporte – şi-a dat seama că interdicţia de a intra în oraş i-a salvat viaţa.
În timpul acestui bombardament s-au utilizat bombe cu mare putere de distrugere. Îmi amintesc că din curtea fostei noastre locuinţe se vedea clădirea gării pe jumătate distrusă, iar pe acoperişul ruinelor rămase în picioare se aflau resturile unui autobuz, pe care bombardament l-a surprins în faţa gării. Dar bombardamentele nu s-au oprit aici. Din cauza lor, la un moment dat am fost evacuaţi de către organele locale pentru a fi protejaţi, adăpostindu-ne în şcolile sau alte clădiri din satele învecinate. Familia noastră a fost repartizată în satul Araci, la câţiva kilometrii de localitatea Bod, în care erau amplasate antenele staţiei naţionale de radio. Aceasta din urmă a fost mai târziu intens bobardată de avioanele germane în retragere, puternicele explozii putând fi auzite din localitatea în care noi eram refugiaţi”, sunt amintirile fostului primar Mircea Ioan Popa.