„Am început ca o distracţie”
– La trupă la Pit cum ai ajuns?
– Prin verişoara mea primară, care era elevă la Ghiba Birta, în clasă cu Cătă Herlo şi cu Cătă Mareş (n.n. în prezent actori). Şi am început ca o distracţie, tot timpul mă distram cu vară-mea în liceu şi ea s-a lăsat după o săptămână şi eu am rămas în continuare. Nu ştiam absolut nimic despre teatru, nu fusesem la nici un spectacol de teatru.
– Şi admiterea la actorie, la Cluj, tot din distracţie?
– A fost foarte ciudat. Rezultatele la bac s-au dat duminică şi urma o săptămână liberă în care trebuia să mă prezint la Cluj pentru perioada aia preexamen de două zile. Am plecat din Arad cu un geamantan de cărţi, nimeni nu m-a pregătit. Oricum, nu aş mai fi dat şi a doua oară dacă nu aş fi intrat.
A lucrat cu oameni de excepţie
– După facultate te-ai întors la Arad. De ce?
– Pentru că era Ştefan Iordănescu director şi aveam foarte mare încredere în ce a propus el pentru teatrul din Arad.
– De doi ani de când eşti aici în teatru, eşti mulţumit de ce ai făcut?
– Da. Foarte mulţumit. Chiar m-am gândit dacă aveam aceeaşi posibilitate să fac la Cluj sau în orice altă parte, nu aş fi apucat să lucrez pe teatru contemporan, ca aici, şi să lucrez cu oameni de excepţie, zic eu, Ana Mărgineanu, Peter Kerek, Jimmy Fay. Chiar mi-a făcut foarte multă plăcere.
– Acum repeţi la Măniuţiu. Ai mai lucrat cu el înainte?
– Nu am lucrat niciodată împreună, el a fost la câteva din examenele noastre de an, i-am văzut spectacolele la Cluj, şi nu numai. Cred că o să fie o experienţă interesantă.
„După repetiţii, ieşeam plin de energie din penitenciar”
– Cum ai ajuns să lucrezi cu deţinuţii din Penitenciarul de Maximă Siguranţă?
– Foarte banal. Printr-un anunţ la avizierul teatrului, se căutau actori care să se ocupe de un cerc de teatru din penitenciar. Şi m-am dus. Am fost eu cu Alex Mărgineanu, el a avut nişte ezitări, nu a mai venit. Şi mi-a plăcut foarte tare din prima. Chiar am simţit că fac ceva pentru nişte oameni. Şi după trei-patru ore de repetiţii cu ei, ieşeam plin de energie din penitenciar.
– Cum ai lucrat cu ei?
– Am încercat să impun un standard de repetiţii, ca la facultate. Am început prin jocuri, situaţii. Mi-a fost puţin cam greu, erau formaţi ca un grup satiric, gen Vacanţa Mare, şi a fost cam greu să le schimb gusturile, dar până la urmă zic că am reuşit. Şi-s foarte interesaţi de tot ce înseamnă teatru.
– Ai avut vreun moment de disconfort în preajma lor, acolo?
– Eu zic că nu, dar ei m-au contrazis. Prima săptămână m-am dus la ei şi ne-am cunoscut şi după vreo o lună unul mi-a zis: „Ştii că în prima săptămână când ai venit nu te-ai uitat la noi în ochi?”. Nici măcar nu mi-am dat seama de chestia asta. Eu zic că nu am prejudecăţi faţă de oameni, indiferent ce ar fi făcut, dar uite că totuşi am avut, şi nici măcar nu mi-am dat seama.
– O să continui cu trupa din penitenciar?
– Atâta timp cât există nucleul Blitz, format acum, cu trupa cu care am jucat „Joi”. O să trebuiască să mai fac casting în penitenciar, că se eliberează unii dintre ei. Vreau din noiembrie să mă apuc de un alt proiect cu ei, un nou text scris de
Cristian Bârsan.
„Nu prea cred în bani”
– Pentru bani ce ai face, legat de munca ta?
– Munca mea ca actor nu cred că se poate cuantifica în bani. Nu prea cred în bani. Nu ştiu ce să fac cu banii. Normal că aş lucra pentru mulţi bani, dar cred că e mult mai important să îţi facă plăcere ceea ce faci, mai mult decât orice sumă de bani. Film chiar şi fără bani aş face, aş experimenta ceva nou, nu am făcut niciodată. Depinde. Orice, dacă-s în situaţii financiare proaste, aş face orice, aş descărca şi marfă în port.
– Eşti arădean şi ai revenit aici, să trăieşti, să lucrezi. Îţi place?
– Da, e ok. E un loc în care mă pot dezvolta cât de cât ok, să fac ce îmi place.
C.L.