Cinci decenii sunt greu şi de numărat, dar oamenii aceştia minunaţi, care au venit ieri să revadă şcoala, le-au descris ca pe nişte bijuterii.
Lacrimile de bucurie din ochii lor, care au marcat revederea, s-au tranformat în tablouri care le oglindea fiecare amintire, fiecare frântură de timp ce a trecut peste ei. Pentru câteva ore, liceenii de acum 50 de ani, actuali pensionari, au redevenit liceeni. Cu flori în mână şi cu emoţii în suflete s-au aşteptat unii pe alţii la poarta liceului. Admirau tablourile tinereţii şi spuneau: „Ce repede s-au dus 50 de ani!“.
Emoţiile din clasă
După ce s-au adunat, foştii elevi au intrat într-o sală de clasă. Ce-i drept, nu mai erau nici jumătate din cei care au apucat pe drumul vieţii acum 50 de ani, dar au ascultat cu aceeaşi sfială a tinereţii strigarea catalogului de către profesoara Aurora Potoceanu, o doamnă minunată de aproape 80 de ani. Alături de dânsa a fost şi profesorul de sport al acestei generaţii, dl. Ilie Pătruică. Bucuria auzirii numelui a fost umbrită, totuşi, de numele celor care au trecut prin poarta timpului etern.
Doamna Potoceanu a folosit prilejul reîntâlnirii pentru a le spune că i-a iubit, că şi-a iubit meseria şi nu a ezitat să le dea sfaturi. Şi singura întrebare pe care le-a pus-o profesoara de altădată a fost: „Copiii mei, ştiţi ce înseamnă o floare?“. Răspunsul, urmat de aplauze, a venit tot de la dânsa: „O frunză nebună de dragoste“. Un moment din care fiecare putem lua exemplul optimismului şi fericirii.
Fiecare şi-a descris realizările vieţii. S-au depănat amintiri, au purtat discuţii politice, sociale şi nu au ezitat să facă glume chiar pe seama bătrâneţii. Cu toate acestea, au plâns. Noi am plecat pentru că nu voiam să atingem acea atmosferă sublimă în care, o jumătate de secol a devenit tinereţe.
Nina Curiţa