Aceste societăţi includ întreprinderi din sectorul industrial ca şi din cel al serviciilor cum ar fi cabinete de consultanţă, audit, expertiză contabilă, construcţii, publicitate, bănci, telecomunicaţii, imobiliare şi altele.
Firmele multinaţionale dispun de sedii şi de cartiere generale în lumea întreagă. Multe dintre ele sunt deţinute de acţionari din ţara de origine şi acţionari străini. Activele acestor firme sunt dispersate în multe ţări, ceea ce a condus la denumirea lor ca „transnaţionale“. Multinaţionalele sunt de factor apatride, activităţile lor sunt conduse şi gestionate în perspectiva unei pieţe mondiale care oferă avantaje în comparaţie cu o piaţă naţională. Mondializarea (globalizarea) se traduce printr-un proces accelerat de integrare la scară internaţională, cu o creştere economică stimulată de schimburile comerciale, de fluxurile de capital şi de câştigul de productivitate. Mondializarea marchează preponderenţa fluxurilor (de capital, de informaţii, migraţii, comerciale) asupra stocurilor (de materii prime, de forţă de muncă, de rezerve valutare). Ceea ce circulă creează valoare.
Corporaţiile transnaţionale actuale nu seamănă cu firmele individuale capitaliste din secolul trecut sau cu cele de până la cel de-al doilea război mondial. Ele generează nu numai bunuri şi servicii, ci şi capital pentru investiţii, tehnologii noi, programe de instruire a forţei de muncă, capacităţi de cercetare-dezvoltare. Numărul de filiale străine ale celor peste 60.000 de firme care operează în mai multe ţări se estimează la 500.000. Această mişcare nu ar fi cunoscut o asemenea anvergură fără un context politic favorabil liberului-schimb. Două criterii stau la baza dezvoltării internaţionale a firmelor. Primul este accesul la piaţă, iar cel de-al doilea este cel al unei producţii mai eficiente.
