„La 1 Decembrie 1918 în cetatea de scaun a lui Mihai Voievod Viteazul românii înfăptuiau Unirea cea Mare, preciza, vorbind despre semnificaţia acestui eveniment, Ministrul Apărării, Sorin Frunzăverde.
În primăvara lui 1918, Alexandru Marghiloman, primul ministru al Guvernului, primea la Chişinău crediţionarul de unire cu ţara al fraţilor noştri basarabeni. Atunci, Marghiloman rostea una din replicile mari ale bărbaţilor acestui neam, spunând: Fruntaşii basarabeni au renunţat să fie stăpânii unei ţări pentru a fi „servitorii“ unei naţii, a naţiei române.
Înfrângerea Puterilor Centrale, sosirea în Europa a preşedintelui Will Wilson şi pronunţarea declaraţiei de autodeterminare a popoarelor au creat contextul ca românii din Ardeal şi din Banat să-şi realizeze visul printr-un act prebliscitar, fără precedent, la Alba Iulia, la începutul lui Decembrie. A fost un moment de emancipare al comunităţilor care acolo şi-au exprimat dorinţa de a se uni cu ţara. Şi, poate ca un simbol al dăinuirii noastre pe acest pământ, cei doi episcopi Miron Cristea, cel care urma să fie primul patriarh al României, şi Iuliu Hosu, episcopul greco-catolic de Blaj, au anunţat împreună Unirea decisă la nivelul elitelor politice şi militare, aşteptată însă de întreaga naţiune română.
Alexandru Vaida Voievod, cel de-al treilea ministru implicat în Unire, a proclamat la Budapesta, în dietă, Unirea cu România, desprinderea Ardealului de Ungaria. Am semnat Trianonul nu oricum, ci după ce armata română eliberează Budapesta de bolşevici şi preia acel aliniament Tisa. Săvârşeam aşadar Unirea cea mare“.
Nina Curiţa
