REȘIȚA – Săptămâna trecută am fost întrebată de ce nu am scris și eu ceva despre ce se întâmplă cu Justiţia din România. Simplu: pentru că nu vreau.
Problemele din Justiție și din multe alte domenii sunt realităţile mizerabile în care înotăm de aproape 30 de ani. Iar dacă voi nu v-aţi săturat de ele, eu da. Nu spun că nu sunt importante, nu spun să ne resemnăm și să le acceptăm. Și tocmai pentru că sunt atâția care scriu despre ele, care le amintesc și cărora le pasă, nu putem spune că sunt ignorate. Însă există și altceva dincolo de scandaluri, neputinţe, lipsa de valori a societăţii româneşti. Sigur că toţi ne aducem aportul la a sta mereu pe pragul de jos al existenţei morale, unii prin caractere, alţii prin indolenţă, majoritatea prin simpla actorie, dar unii dintre noi ne putem şi detaşa.
Ce atitudine să iei într-o ţară în care partidul de guvernare, adică PSD, se remarcă în exterior doar prin populism iresponsabil și în interior prin interminabile lupte pentru ciolan? Ce poţi să faci când principalul partid de opoziție, adică PNL, continuă să se învârtă în jurul cozii de ani de zile și, în ciuda tuturor înfrângerilor, tot nu este capabil să-și găsească o direcție? Pe scurt, vorbesc despre un PNL care nu mai prea există şi un PSD care a ratat totul. A, mai există un USR ce se zbate în gol.
Și ce să mai faci cu o societate civilă modelată de jocurile şi interesele politice ale altora? Cum să ieşi în stradă pentru legile Justiţiei şi, când eşti întrebat ce schimbări se fac, să spui senin că nu ştii, ai ieşit şi tu aşa, să nu se schimbe… Pe tine, român simplu, cine te apără în ţara asta? În spital dacă ajungi eşti tratat inuman, oricât de mult ţi-ai plăti asigurările de sănătate, când este vorba de executare silită, Statul este primul care te lasă în stradă dacă îi eşti dator, dacă ai un proces plăteşti avocatul ani de zile că sunt termene peste termene şi lista continuă. Am văzut chinul unor sportivi, săritori în bazin, care aveau performanţe naţionale dar îşi făceau antrenamentele sărind pe saltele în timp ce antrenorul îi încuraja să îşi imagineze că sar într-un bazin. Şi atunci, când copiii noştri sunt trataţi aşa, haideţi să ieşim în stradă şi să ne scuipăm pentru ei, să le mulţumim patriotic pentru că habar nu au că existăm.
României nu îi trebuiau salarii mari ca să se îngroape din nou cum a mai fost în 2009, ci îi trebuiau preţuri mici, servicii mai de calitate. Atâta timp cât italienii de la Enel, austriecii de la OMV ori ruşii de la Lukoil, producătorii de E-uri din diverse alimente pe care le importăm, francezii de la gaz, și toți ceilalți pot face ce vor cu preţurile pe aici, putem să tot avem salarii mari. Pentru datoria externă de miliarde de euro, tot noi suntem de vină şi nu vom avea parte de investiţii majore. La toate astea se adaugă faptul că tot mai multe sunt exemplele care demonstrează că suntem un popor bolnav și fizic, şi psihic. Aşadar, cum să scriu mereu despre faptul că la noi nu există ură pe idei ci pe persoane, cum să tot amintesc de toate astea? E plictisitor şi dăm toţi în demenţă dacă zilnic rămânem ancoraţi în cenuşiu.
De aceea îmi place uneori să mai ies din cotidian, reamintindu-mi că suntem atât de fragili în faţa vieţii, că nu are sens să ne pierdem bucuria pentru lucruri ce mor odată cu noi.
Aşa că, trăieşte, zâmbeşte, iubeşte (te), rămâi.
Foto: cyd.ro