Joi, actorii reşiţeni şi cei din întreaga ţară, au sărbătorit Ziua Mondială a Teatrului. Câţi dintre noi mai avem răbdarea şi timpul pentru a urmări o piesă de teatru? Şi mai ales, de ce să o facem?
Ajungem seara obosiţi de la lucru, nu mai avem nici un interes să ne deplasăm până la teatru când putem găsi tot divertismentul necesar în faţa televizorului sau a calculatorului.
Cu toate acestea, unii oameni încă mai reuşesc să sacrifice câteva clipe preţioase pentru a asista la o piesă. Ce îi îndeamnă să facă acest lucru? Poate pentru că pot vedea pe viu actorii.
Nu doar imagini reci, stilizate şi sterilizate pentru micul ecran, ci oameni adevăraţi, care joacă sub privirile lor. Fără efectele speciale sau retuşurile care transformă actorii în simpli roboţi al căror joc e de multe ori sec, lipsit de suflet. Iar diferenţa dintre cele două senzaţii e mare.
E ca şi când ai avea de ales între a privi fotografia persoanei iubite şi a ţine în braţe acea persoană. Când mergi la teatru, poţi simţi că şi tu faci parte din acea piesă, eşti în mijlocul acţiunii.
Pentru câteva clipe, eşti alături ascuns în butoi alături de Rică Venturiano sau cauţi disperat faimoasa scrisoare, sau pur şi simplu priveşti peste umărul maestrului Caragiale în timp ce acesta lucrează.
De aceea, împătimiţii teatrului vor continua să savureze spectacolele, indiferent de ce cred alţii despre acest obicei „arhaic“. Rezon!
Nina Curiţa