REŞIŢA – Ceasornicarul, cizmarul sau geamgiul sunt meseriaşi pe care îi întâlneşti tot mai greu astăzi.
Respectată şi la mare căutare, ceasornicăria a fost cândva una dintre cele mai bine plătite meserii. La fel ca şi cele de cizmar şi geamgiu. Pe vremea bunicilor, meseriaşii puteau fi găsiţi în pieţe, pe străzi sau în atelierele personale, iar clienţii nu lipseau. Astăzi, puţini sunt cei care le mai practică, iar pentru tânăra generaţie aceste îndeletniciri nu mai prezintă interes.
Gheorghe Vancu porneşte timpul de jumătate de secol şi face parte din prima promoţie de ceasornicari ai unei şcoli profesionale din Galaţi. Acest lucru se întâmpla în 1964, la trei ani după ce venise din localitatea arădeană Şeitin, la Reşiţa, pentru a se face strungar. „Aveam un unchi aici care lucra la Motoare Diesel, şi care mi-a sugerat să mă fac strungar. Am venit, am dat examen la şcoala profesională, însă am reuşit fără loc de cazare în cămin. Atunci, un consătean de-al meu, care avea şi el un nepot, m-a sfătuit să mă fac ceasornicar“, îşi aminteşte bărbatul.
Între anii 1961 şi 1964, acesta a urmat cursurile şcolii de profil, unde a învăţat cum funcţionează ceasurile, şi-a umplut mintea de mecanisme, şi-a fixat mişcările şi a trecut testul răbdării.
„Ca ceasornicar, îţi trebuie multă răbdare, vedere bună şi dăruire totală. Piesele sunt mici, uşoare şi întotdeauna mă ajut de pensete, şurubelniţe şi cleşti. Cred că secretul acestei meserii este acela de a face totul cu pasiune”, mai spune meşterul care recunoaşte, totuşi, că mai este nevoie de ceva: de două mâini dibace. „Am doi fii. Pe unul am reuşit să-l iau lângă mine, să-l învăţ, chiar dacă meseria lui este alta. În schimb, celălalt este antitalent. Nu ştie bine nici cum să ţină şurubelniţa în mână”, ne povesteşte, amuzat, Gheorghe Vancu.
Inginer cu diplomă, cizmar de meserie
Înainte de ’89, la Reşiţa, erau 80 de cizmari, acum abia dacă au mai rămas zece. Aurel Mănescu este unul din cei care în 1968 îşi începea ucenicia la Cooperativa „Izvorul” din Bocşa Montană. În 1984 ajunge în echipa Cooperativei „Bârzava” din Reşiţa, iar de atunci lucrează în singurul atelier din oraş care, pe lângă reparaţii, face şi încălţăminte la comandă. Spre deosebire de alţi colegi de-ai săi, care cu timpul au dispărut din această breaslă, Aurel Mănescu nu a renunţat la această meserie, nici măcar atunci când a fost consilier local la Bocşa.
„Am făcut de-a lungul anilor diverse cursuri de policalificare, iar în 2000 am absolvit Facultatea de Inginerie, la Reşiţa. Câţiva ani mai târziu am fost şi consilier local la Bocşa, oraşul natal. Însă, în tot acest timp, nu m-am gândit niciodată să renunţ la meseria pe care am început-o în urmă cu 45 de ani”, povesteşte Aurel Mănescu. Cizmăria nu este o meserie uşoară, şi nici un loc de muncă în care să te duci îmbrăcat la patru ace, însă este o meserie de pe urma căreia se trăieşte decent. Trebuie doar să-ţi placă”, spune cizmarul, care ne arată palmele umflate şi pline de bătături: „Lucrăm cu tot felul de substanţe toxice, pentru că aici, în atelier, facem de toate: încălţăminte la comandă, şi pentru cei cu probleme ortopedice, reparăm dar şi vopsim articole din piele”. Deşi nu duce lipsă de comenzi, căci reşiţenii sunt prea săraci pentru a renunţa uşor la încălţările uzate, cizmarul recunoaşte că are un concurent neloial: marfa second-hand, cu care piaţa a fost invadată în ultimii ani. „Nu ne plângem, dar nici nu mai este ce-a fost odată. Preţurile pentru încălţămintea realizată de noi în atelier sunt decente, însă oamenii nu vor plăti 120 de lei pe perechea de pantofi dacă o pot cumpăra de la Ocico cu numai 10 sau 20 de lei”, spune bărbatul.
Până la vârsta de pensionare, Aurel Mănescu mai are jumătate de an. Se mai gândeşte dacă să iasă sau nu la pensie. Cei trei colegi de atelier cred însă că acest lucru nu se va întâmpla. „E prea energic, şi nu poate sta de-o parte”, ne spune Gabriel Croitoru, ultimul din cei 30 de băieţi pe care Aurel Mănescu i-a învăţat meserie de-a lungul timpului. Tânărul de 35 de ani recunoaşte că nu a învăţăt prea multă carte, însă cizmăria i-a intrat la suflet: „N-am ştiu nici măcar să ţin ciocanul în mână când am venit la nea’ Aurel dar, cu timpul, le-am învăţat pe toate. Bani faci dacă eşti meseriaş. Dacă nu, oamenii nu te mai caută”.
Şlefuieşte sticla de-o viaţă
Se spune că cei care lucrează cu sticla trebuie să aibă mâini sigure şi dibace pentru a o tăia la dimensiuni exacte şi a o monta pe diferite suporturi din lemn sau metal. Gheorghe Capotă este cel mai vechi geamgiu al Reşiţei, cu peste 30 de ani de activitate. Ucenicia şi-a făcut-o într-o fabrică de sticlă din Turda, înainte de 1978, dar examenul maturităţii avea să-l dea un an mai târziu, când, stabilindu-se în Banat, s-a angajat la fosta Cooperativă „Viitorul” din Reşiţa. Bărbatul povesteşte că, înainte de ’89, în cadrul atelierului de stică din zona Muncitoresc, unde lucrează şi în prezent, erau angajate cinci persoane. Imediat după Revoluţie, acestea s-au reorientat înspre alte meserii, ceva mai bănoase. Tot în acele vremuri, micuţul atelier era plin de ucenici, elevi de la şcolile de arte şi meserii, veniţi în practică.
„Ultimii practicanţi i-am avut înainte de ’89. Păcat, căci este o meserie frumoasă. Însă, tinerilor nu le mai place munca. Mai bine stau la colţul străzii şi dau în cap pentru a face rost de bani”, spune mâhnit geamgiul, care îi vede vinovaţi şi pe cei care au desfiinţat şcolile de arte şi meserii. „Guvernul nu mai are nici un cuvânt, nici o credibilitate. Au desfiinţat şcolile pentru meseriaşi, iar în curând nu va mai fi cine să facă astfel de treburi”, mai spune meşterul.
Din păcate, toţi aceşti bărbaţi de vârsta a treia au dreptate. Meseria nu mai este brăţară de aur, aşa cum a fost mereu considerată la români, iar dacă dragostea faţă de ea nu vine din adâncul sufletului, nu are sens să te chinui să desluşeşti mecanismul de funcţionare al ceasornicului, să repari un pantof ori să şlefuieşti stica.
Roxana Bălan Nafiru