De o parte, Stadionul. De cealaltă, Palatul. Arena, locul tradiţional de întâlnire al mulţimii, faţă-n faţă cu sălile somptuoase ale elitei. „România“ şi „Europa“. „Poporul“, mâinile întinse care vor bani, subvenţii, ajutoare şi salarii, şi liderii care cer austeritate şi strâns din dinţi.
Pe stadionul unde, cu o zi înainte, România era zvântată în bătaie la fotbal de olandezi, USL-ul îşi adună oştile. Ponta şi Antonescu merg pe sprijinul mulţimii; mai lipseau nişte panouri colorate pentru coregrafie, corul de pionieri şi bătrânii cu pâine şi sare, mici şi bere. Curg promisiunile şi atacurile la adresa „tiranului“. Optimism gol, în care nu mai cred nici ei. La palat, Băsescu face paradă cu „rudele“ europene: piese grele – Merkel, Barroso, Tusk. Adevărul e că nu îi stă deloc bine între ei.
Pe stadion, Antonescu e apostrofat de un susţinător care-i cere să dea mai des prin Parlament. Toată lumea îşi ţine respiraţia, aşteptând inevitabila explozie. Care, culmea, nu vine; răsuflări uşurate, poate a învăţat totuşi ceva. N-a învăţat, imediat după aia a trecut la decapitări în propriul partid; măcar la atâta a fost bun şi Gigi Becali.
La palat, Băsescu vorbeşte. Şi vorbeşte. Angela Merkel admiră arhitectura deosebit de interesantă a tavanului, Donald Tusk discută cu cineva. Preşedintele continuă să vorbească, deşi e ignorat stăruitor; spectacolul a depăşit demult limitele penibilului.
De o parte, un USL care tot scade, de cealaltă un PDL care nu mai poate să crească. Între ele, între Stadion şi Palat, România. Cea adevărată, blazată, care nu dă doi bani pe retorica lui Antonescu şi Ponta, şi o doare undeva de încercările jalnice ale lui Băsescu de a-şi lua un aer european. O Românie care aşteaptă iarna, factura la încălzire, viitorul preţ al pâinii şi care nu îşi mai permite să piardă timpul cu prostiile lor.
Nina Curiţa