Stevenson, un politician american al altor vremuri, spunea că un om căruia îi este foame nu este un om liber. În momentul în care începe să te roadă stomacul, opţiunile tale sunt foarte simple – faci rost de mâncare sau mori. Cât se poate de rece, inuman şi eficient. Tocmai de aia funcţionează extraordinar de bine. Spectrul foametei a reuşit să le dea idei până şi celor mai detestaţi dintre europeni, grecii.
Sătui să fie bătaia de joc a marilor magazine, producătorii de alimente au început să vândă direct cumpărătorilor. Şi le convine! Dau un kilogram de cartofi cu 25 de eurocenţi în loc de cei 10-15 pe care-i primeau de la intermediarii marilor magazine, iar oamenii cumpără pentru că în supermarket-uri îi costă 70 de eurocenţi. Dintr-o singură mişcare s-au inversat rolurile, atotputernicii intermediari fiind cei puşi acum în faţa falimentului.
Un alt exemplu vine dintr-un loc de unde nu ne-am aştepta – Albania. Da, aţi citit bine, ţărişoara pe seama căreia se făceau bancurile cu tancul cu pedale şi submarinul cu vâsle. În urmă cu un deceniu, venitul pe cap de albanez era de 200 de dolari. Acum a ajuns la 4.000, depăşind ţări precum Ucraina. Mai mult, albanezii şi-au permis să ia în 2010, în plină criză, o măsură care i-ar fi băgat pe politicienii români direct în spital – au redus impozitul pe salarii de la 35 la numai 15%. Nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce reacţii ar fi produs o astfel de decizie în România. În Albania însă, a dus la eliminarea aproape completă a muncii la negru şi a evaziunii fiscale, două lucruri cu care statul român se tot „luptă“ de ani buni. Au TVA de 10% şi au obligat, prin lege, ca 70% din mărfurile comercializate să fie de producţie locală. Nici stânga cerşetorilor sociali, nici dreapta laissez-faire. Rezultatul? Au început să aibă imigranţi… italieni!
Dar de ce la greci, la albanezi sau la bulgari se poate şi la noi nu? Pentru că românii încă mai ţin cu dinţii de solidaritate şi de statul social care să le „dea“, şi că, oricât de tare ar zbiera, ei nu mor de foame; altfel n-ar arunca la gunoi, în fiecare an, 350.000 de tone de alimente. Iar atitudinea omului de rând a fost „injectată“ de politicianul român. Însă, dacă se continuă în ritmul acesta, românii vor afla în curând ce înseamnă foamea şi vor fi nevoiţi să se adapteze. Cum spuneam, cele mai eficiente soluţii sunt cele simple, nu cele „umane“.
Nina Curița