„Legea Educaţiei (2012) – adoptată, oricum s-ar argumenta, în mod neconstituţional – rămâne cu carenţele grave care s-au observat de către profesori, studenţi, părinţi, sindicate. Carenţele nu au fost semnalate nicidecum din interese îngust personale, ci sunt carenţe reale, evidente la orice comparaţie cu ceea ce se petrece în lumea de astăzi. De aceea, este legea care a întrunit cele mai vaste obiecţii întemeiate în societatea românească. Este din nou limpede că nu ies legi valide din frustrările unor persoane sau grupuri! Este o lege care aplică învăţământului concepţii psihopedagogice şi organizări depăşite, caduce. România are nevoie de altceva, de o legislaţie efectiv modernă a educaţiei, care să o ataşeze lumii civilizate. Din aceste raţiuni, care pot fi detaliate până în amănunt, această lege a educaţiei va fi înlocuită de îndată ce o altă majoritate parlamentară şi o guvernare nouă intră în rol. Demnitatea socială şi salarială a dascălului trebuie restabilită urgent, autonomia universitară trebuie recunoscută, profesionalizarea temeinică trebuie sprijinită, pluralismul trebuie reafirmat, cercetarea ştiinţifică trebuie reconcepută, sportul are nevoie de relansare, tineretul trebuie încurajat să nu părăsească ţara, politizarea trebuie eliminată. O reformă chibzuită a educaţiei este indispensabilă, dar legea de faţă nu o poate face şi nu este o lege de reformă. Prin ceea ce este pozitiv în ea, legea plagiază măsurile luate în 1996-2000 (curriculum la dispoziţia şcolii, finanţare per capita, răspunderea publică şi ierarhizarea instituţiilor, descentralizare, depolitizare, abolirea criteriului vechimii în acces la posturi, măsurile anticorupţie, concurs pentru funcţiile de decan şi rector etc.), la care adaugă o viziune depăşită şi o voinţă de politizare anacronică. Prin legea educaţiei de care vorbim, învăţământul devine anexa unor partide şi firme (uneori, chiar firme ale autorilor legii), încât va trebui eliberat. Cum spuneam, o guvernare responsabilă va schimba fără întârziere această lege“.
