REŞIŢA – După ce s-a pensionat, fostul pilot reşiţean s-a retras, încet, încet, din lumea automobilismului. Domnule prof. Tiberiu Ciurciu, nu v-am mai văzut pe la curse, în calitate de oficial, fiind unul dintre principalii colaboratori ai domnului Aloisiu Schmelas, preşedintele colegiului judeţean.
TIBI CIURCIU: Aşa este. Dar, n-am avut de ales, din motive personale. Avem două fete stabilite în SUA, respectiv Anglia. Şi trebuia, eu şi soţia, să le ajutăm, să le fim aproape. Ambele sunt mămici, aşa că cineva trebuie să aibă grijă de copii. Deşi am viză pe zece ani, şase luni stau la New-York, la fiica mai mare, plecată de opt ani, şi alte patru-cinci, la cea mică, la Liverpool. Deci este vorba de şederi temporare.
Vă este greu să fiţi dădacă?
T.C.: Deloc. Atunci când eşti bunic. Nepoţica mea, de la New-York, merge la şcoală, o duc dimineaţa şi o iau la prânz. Acolo este obligatoriu ca elevii din ciclu primar să fie însoţiţi la şcoală şi de la şcoală. Dacă nu vine nimeni după unul dintre elevi, la terminarea cursurilor, este oprit în şcoală, până vine cineva din partea familiei să-l ia acasă.
Iar la Liverpool?
T.C. Aici este mai greu. De aceea stă soţia mai mult. Avem două nepoţici gemene, de un an şi trei luni. Ne descurcăm.
V-aţi acomodat cu viaţa de „dincolo“ de graniţe?
T.C.: Este greu. La o anumită vârstă este greu să te acomodezi. Îndeosebi în SUA, fiindcă acolo am stat mai mult. Acolo merg de cinci ani, iar în Anglia de un an de zile. Sigur, am cunoscut oameni, am prieteni, dar…
… Nu este ca acasă. Să revenim la marea iubire sportivă. Câţi ani aţi practicat automobilismul?
T.C.: Timp de 20 de ani am avut satisfacţia să practic sportul de care m-am legat cel mai mult. Din 1978, până în 1998. Ca pilot, ca şi copilot, fiindcă am mers şi la raliu. Iar din anul retragerii am devenit arbitru în cadrul Colegiului Judeţean de Arbitri. Activitate pe care am încheiat-o în 2011.
Care au fost cele mai mari satisfacţii, în acest interval de timp?
T.C.: Au fost multe. Dar, cele mai mari satisfacţii le-am trăit în anul 1985, când am devenit vicecampion naţional şi am fost selecţionat în echipa naţională a României pentru Turneul „Prietenia“. La început, până am făcut easter-ul la Reşiţa, am mers pe maşină Dacia, la diferite grupe. Dar, să fac o paranteză, în primii ani am fost la raliu, copilot şi pilot. Şi, încet, încet m-am îndreptat spre viteză în coastă. Aceasta la insistenţele lui Werner Hirschvogel, care a dorit foarte mult să facem echipă de viteză pe circuit şi apoi pe traseu montan. La început, în secţie am fost foarte mulţi, fiindcă pe vremea aceea s-a dat o directivă a Ministerului Transportului, ca fiecare întreprindere judeţeană să înfiinţeze câte o secţie de automobilism, cu minimum patru maşini. Au fost Hirschvogel, Vasluian, Boboiescu, Gherghel, Ciurciu, Izvernaru şi Zaberca, la care s-au adăugat mai mulţi începători. Cum v-am spus, în 1983 am făcut, la Reşiţa, prima maşină de formulă, care mi-a fost mie repartizată.
Cum a fost trecerea de la un autoturism obişnuit, la easter?
T.C.: Foarte dificilă. În primul rând, pentru că maşina pe care concuram avea tracţiunea pe faţă. Este o mare diferenţă, deoarece am trecut la o tracţiune pe spate. Apoi, maşinile de formulă erau foarte uşoare. Ea cântărea 450 de kg, cu plinurile făcute, cu pilotul ajungea la circa 520 de kg. Până m-am învăţat cu ea, la fiecare cursă făceam cel puţin o piruetă, în special când foloseam frâna de motor. Mai ales că, pe vremea aceea, nu erau cauciucuri extraordinare. După un timp, Werner a construit aceea memorabilă „Barchetta“. A mers o perioadă cu ea, după care mi-a dat-o mie. Cu acest prilej vreau să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru sportul cu motor din Reşiţa! Pe lângă faptul că a fost un pilot de referinţă al României, a construit motoare de la A la Z, de care am beneficiat toţi.