Pentru mine însă, Liz Taylor va rămâne mereu Rebecca, evreica din Ivanhoe. Poate şi pentru că a fost primul film în care am văzut-o, poate şi pentru că m-a impresionat frumuseţea sa mândră, ce reuşea să strălucească deşi împărţea ecranul cu legende precum Robert Taylor sau Joan Fontaine. Îmi amintesc clipele petrecute privind postul TNT sau alte canale ce difuzau
filme mai vechi.
Nu înţelegeam engleza aproape deloc, dar cu asemenea actori nici nu aveai nevoie. Expresivitatea lor, felul cum se transpuneau în roluri, toate acestea depăşeau bariera lingvistică. Şi ce actori! Fred Astaire, Ginger Rogers, David Niven, Clark Gable, Groucho Marx, Basil Rathbone, James Cagney, Errol Flynn, Olivia de Havilland, Ingrid Bergman, Humphrey Bogart şi mulţi, mulţi alţii. Întreaga generaţie de aur a vechiului Hollywood, cei ce au ridicat cinematograful de la o curiozitate tehnologică la rang de artă.
Cariera lui Liz Taylor a început când această extraordinară epocă era pe sfârşite. Dar a mai apucat să-i surprindă ultimele sclipiri şi a reuşit să-i ducă mai departe tradiţia. Chiar şi după această perioadă glorioasă, Hollywood-ul a supravieţuit. Şi acum are vedete, scandaluri, actori mai mult sau mai puţin buni, regizori sclipitori sau slabi, produce filme pe bandă rulantă, aduce miliarde de dolari sau cunoaşte eşecuri răsunătoare.
Industria există şi funcţionează din plin. Dar parcă ceva îi lipseşte. Lumina stridentă a reflectoarelor nu poate înlocui strălucirea stelelor de altădată. Iar ultimele stele ale vechiului Hollywood se risipesc pe rând prin Univers. În clipa în care pentru ultimul dintre aceşti actori din alte vremuri va cădea cortina, ne vor mai rămâne doar amintirile. Toate acele pelicule fără sute de explozii şi efecte speciale uluitoare, cele în care umorul putea fi elegant şi fin fără referiri la anatomie iar dragostea însemna romantism, nu nudism.
Mulţi dintre voi le ştiţi: „Casablanca“, „Şoimul Maltez“, „White Heat“, „National Velvet“, „Cântând în ploaie“, „O noapte la operă“…
Nina Curiţa