Caraş-Severin, Romania

REŞIŢA – Nu ştiu ce mă sperie mai tare: faptul că actuala putere l-a suspendat pe Băsescu, maniera brutală în care au decurs lucrurile în ultima vreme sau faptul că toate astea la un loc pot reprezenta doar un început a ceea ce va urma… După atâţia ani în care a trebuit să suporte împunsăturile de la Cotroceni, pentru USL a venit şi mult-aşteptata clipă a răfuielii.

Asemenea taurului care nu mai vede altceva în faţa ochilor decât cârpa roşie, Uniunea se repede furibundă să calce peste tot ce-i stă în calea răzbunării. La prima vedere se pare că Ponta, Voiculescu, Antonescu şi alţii asta vor – nu să îndrepte relele făcute de Băsescu, nu să-l pedepsească pentru prea multele sale derapaje, nu să trăiască românii mai bine, nu să scoată ţara din criză, ci doar să-şi satisfacă orgoliile prea îndelung călcate în picioare.

Iar pentru asta, USL trece ca un tăvălug peste orice îi stă în cale – Curtea Constituţională, ICR, Monitorul Oficial, opinia publică, până şi avertismentele internaţionale. Chiar şi prăbuşirea leului, care loveşte în toţi românii, e ignorată. Numai Mugur Isărescu ştie cât de adânc a băgat mâinile în rezervele valutare ca să încetinească picajul, dar ce mai contează!

Desigur, nu poate fi exclusă nici varianta că Traian Băsescu ştie ce face; nu ar fi prima oară când joacă pe muchie de cuţit. Fluturând cârpa roşie, provoacă USL-ul să-şi arate adevărata faţă. Distrugându-şi singură imaginea de alternativă morală, decentă şi cu bun-simţ la care a lucrat atâta timp, Uniunea face jocul adversarilor. I-a dat până şi ocazia lui MRU să se lanseze în cursa pentru Cotroceni, cu acelaşi discurs prăfuit şi plictisitor despre lege, statul de drept şi democraţie pe care l-am auzit de la atâţia alţii.

În condiţiile în care USL va continua să demonstreze că e mai Băsescu decât preşedintele, nu ar fi exclus ca la alegeri, fie ele anticipate sau nu, principalii candidaţi pentru preşedinţie să fie Mihai Răzvan Ungureanu şi Dan Diaconescu.

Totuşi, promisiunea lui Antonescu de a pleca din politică în cazul în care românii îl vor vota la referendum pe Traian Băsescu îmi dă un strop de optimism din două motive. Primul: i-ar da o lecţie lui Ponta. Apoi, în cazul în care Băsescu pierde iar Antonescu şi Ponta nu vor fi ocupaţi încercând să se demită reciproc, că lucrurile vor reveni pe făgaşul normal.

Însă, până în 29 iulie mai este. Până atunci, biată Românie, încotro?

Nina Curiţa

9 Comments

  1.  acum e timpul lor…. nebunia a inceput o data cu inchiderea lui nastase. cand judecatorii scriu bnegru pe alb,, nu sunt probe concludente,,si primesti chiar si o zi de privare a libertatii ,este o mare mare problema in justitie ce s-ar intampla la o finala de fotbal cand echipa pierde din cauza arbitrului in prelungiri in ultimele secunde??? ARBITRU-ECHIPA ADVERSA SAU A TA? DOMNILOR ZIARISTI SI ZIARISTE LUPTATI-VA PTprincipii dintr-un dosar sa se dijunga alte dosare si vreo 700 de martori si martorii tai sa nu li se permita sa vina la bara

  2.  nastase cred ca pt alte lucruri mult mai grave trebuia adus la boxa nu pt niste afise… cate afise cu d- l basescu nu le-am vazut ca erau puse si pe sosea pe stalpi… asta a fost ordin de sus de la tata procurorilor ca sa-l sictireasca pe nastase s-au speriat toti inclusiv nehotii ca mai sunt si astia prin tara vezi cazul becali si se fabrica alt becali mai perticulos decat primul vine justitia si spune ca inciti la dezorine constitutionala sau alte traznai. CAND TU BIET ZIARIST AI DREPT LA OPINIE esti vinovat platesti- nu-esti liber! principiile si deontologia e ceve ca granitul nu oricine le digera-D-AIA VA IUBESC EU PE VOI ! MACHIVELILOR!!!!!!

  3. Nu m-am gandit la asta. Sa vezi ca face porcul de basexu o faza ca in 2000 si avem de ales intre Ungureanu si Diaconescu! 

  4. eu vreau sa alegem intre becali si diaconescu. sa vedeti atunci belirea p… 

  5.  Ultimul care a demisionat a fost Presedintele Germaniei….a mai demisionat Cuza, Nixon, etc, etc….Ba$$ecu daca mai are un gram de demnitate si un dram de minte ar trebui sa demisioneze. S-ar economisi si cel putin 21 de milioane de euro !

  6. Liiceanu despre Adrian Năstase

    Nu îmi mai fac vreo iluzie că românii îşi amintesc, ştiu sau mai vor să ştie ce au trăit înainte de 1990. Dar îmi e greu să accept că au uitat sau nu mai vor să ştie nici ce au trăit în urmă cu zece-doisprezece ani, în „epoca Năstase”. Aş dori să le spun, în acest moment în care mulţi dintre noi par să fie lăcrimos loviţi de amnezie, ce imagine mi s-a gravat mie în minte când se vorbeşte de anii 2000: imaginea unui grafician, Dan Erceanu, director pe atunci al Bibliotecii Naţionale, ridicat cu cătuşe la mâini şi instalat într-o celulă la Rahova. Omul era hipertensiv, supraponderal şi a primit, odată adus în celulă – şi asta ca să simtă mai bine ce făcuse şi cu cine îndrăznise să se pună – patul de sus.
    Recent, s-a inaugurat fastuoasa clădire a Bibliotecii Naţionale. Scheletul care se înălţase în orizontul măreţului proiect al Casei Poporului şi al bulevardului Victoria Socialismului avusese de la bun început această destinaţie. Prin 2002, premierul de atunci, Adrian Năstase, şi-a dorit clădirea la care se tot lucra – ca sediu al guvernului. Cel din Piaţa Victoriei, de provenienţă interbelică, nu mai corespundea gusturilor faraonice ale deceniilor din urmă. Directorul Bibliotecii, Dan Erceanu, şi-a apărat patrimoniul şi a refuzat să accepte schimbarea funcţiei clădirii. S-a adresat ambasadelor, şi-a mobilizat colegii de breaslă, intelectualii au ridicat glasul. În timpul uneia dintre vizitele făcute pe şantierul Bibliotecii, flancat de Şerban Mihăilescu, secretarul general al guvernului, Erceanu a trăit o scenă halucinantă. A simţit la un moment dat un cot între coaste şi a auzit, şuierate printre dinţi, următoarele vorbe: „O să vă ia mama-dracului pe toţi ăştia ai voştri cu societatea civilă!” Şi a urmat o înjurătură fioroasă. Astăzi, datorită tenacităţii de-atunci a lui Erceanu, românii au una dintre cele mai impunătoare biblioteci europene.

    Răfuiala a venit la scurtă vreme. Lui Dan Erceanu i s-a înscenat o poveste cu „păgubirea statului român cu 1 milion de dolari”, şi asta pentru că ar fi permis unei edituri străine scanarea unui manuscris medieval aflat în patrimoniu. Românii nu au fost şocaţi de stilul americano-latin în care un premier îşi regla conturile cu unul dintre intelectualii ţării. Nimeni, până astăzi, nu i-a mulţumit lui Erceanu pentru existenţa noii Biblioteci Naţionale şi nu ştiu să fi existat vreo reparaţie prin justiţie (sau altfel) pentru trauma care, cu comandă de la vârf, i-a fost provocată. Câţiva dintre ziariştii care înainte de 2000 erau tare vehemenţi (după 2005 au devenit de-a dreptul sângeroşi), atunci, în epoca Năstase – dar, desigur, nimeni nu-şi mai aminteşte nici de asta – au tăcut mâlc vreme de patru ani, de teama că ei şi ziarele lor nu vor mai primi tainul care lua forma banilor de reclame venite de la Ministerul Economiei, Transporturilor sau al Comunicaţiilor. (Ce ingenios! Cu banii noştri erau mituite ziarele.)

    A plâns atunci cineva, i-a fost cuiva milă, când a văzut un intelectual trimis la închisoare în cătuşe din setea de răzbunare a unui stăpân vexat? Sau, poate, în mentalul colectiv de astăzi cetăţeanul de rangul doi Erceanu, un biet artist plastic
    şi şef de Bibliotecă Naţională, nu poate sta pe acelaşi cântar cu un „cetăţean suprem”, căci prim-ministru?
    Vorbesc fără patimă, vorbesc doar din aducere-aminte. Era şi epoca ziariştilor bătuţi (a celor câţiva, care nu-şi uitaseră meseria) şi a altora, din Timişoara, dispăruţi. Mai era epoca în care la una dintre televiziuni rula nu ştiu ce serial italian (Caracatiţa?) şi ştiu că se făceau analogii între tehnicile mafiote de acaparare a instituţiilor statului descrise în film şi felul în care se organiza, tentacular, corupţia la noi. Ţin minte că, prin 2001, m-am văzut cu un fost prim-ministru din epoca lui Constantinescu. Şi că mi-a spus: ” Ehe, furam şi noi, da’ vă spun sincer, furam ca găinarii. Ăştia, domle, fură ca profesioniştii de mare clasă!” Nu mai ştiu ce precumpănea în glasul fostului premier pre-năstăsian: invidia? admiraţia? un dram de dezaprobare? Mai ţin minte că ne-ntrebam cu toţii pe atunci, uitându-ne la pululaţia de „baroni locali” (atunci a intrat, vă amintiţi? sintagma asta în limba română, cu referire la liderii politici locali) şi la bogăţiile adunate de miniştrii şi prim-miniştrii noştri socialişti şi democraţi: De unde naiba se îmbogăţesc în halul ăsta dintr-o simplă leafă? De ce nu-i întreabă nimeni, ca-n Franţa sau Germania, de provenienţa caselor, tablourilor, limuzinelor şi a bijuteriilor?

    Cum se face că le plângem astăzi de milă tocmai celor care, furându-ne prezentul de atunci, ne-au mai furat o bucată de viitor? N-ar fi mai înţelept să ne plângem nouă de milă pentru situaţia în care am fost aduşi?
    Pe domnul Năstase am apucat să-l cunosc, în treacăt, înainte de 1990, la party-ul unui astrolog iubitor de tablouri. După ’90, i-am urmărit evoluţia ca şi cum m-aş fi uitat la un film. A urcat spre putere venind dintr-o lume care românilor le-a rămas şi până astăzi ocultă şi în care roluri importante jucau antrenorii post-Pacepa ai tinerilor „activişti”, de tipul Ristea Priboi, ajuns o vreme consilier al premierului Năstase şi dispărut apoi, în urma protestelor vehemente ale presei, se pare că undeva pe Coasta de Azur. Ce m-a uimit în urcuşul lui pe pârtia puterii a fost aerul de despot oriental pe care începea să-l respire, dar combinat cu ceva din rolurile jucate de Marlon Brando în filmele lui Francis Coppola. (De altfel, perindarea recentă pe la patul de spital te duce cu gândul la primenirea vechii echipe cu o generaţie tânără şi răzbunătoare, în care rolul lui Brando l-a luat Al Pacino.) Inadecvarea dintre cadrul democratic afişat al societăţii şi strângerea pârghiilor puterii într-o singură mână era, cred că pentru mulţi dintre noi care ne legănam în iluzia democraţiei, frapant. Drama lui Adrian Năstase este drama tuturor celor care, prin deţinerea neîngrădită a unei funcţii supreme într-un stat necopt democratic, se aşază, psihologic, deasupra oamenilor, uitând că prin failibilitate istorică şi prin caracterul trecător al trupului, ei nu sunt, aşa cum nu suntem nici unii, decât nişte bieţi omuleţi. Faptul că, judecat şi condamnat în unanimitate pe un dosar care conţine fapte, el nu-şi poate interioriza vina, arată că, psihologic, se aşezase şi rămăsese în punctul în care nu mai împărtăşea cu semenii săi consensul infracţiunii, al culpei şi al răspunderii.

    El pentru el, indiferent ce ar fi făcut sau făcuse, devenise, ca urmare a supradozei de putere pe care o ingurgitase, necondamnabil. România nu a condamnat în premieră după ’90, aşa cum se spune, un prim-ministru, ci un om drogat de putere într-o ţară care nu se putea desprinde de modelul despotului oriental drogat de putere. Iar genealogia acestui despot bate departe şi pare mereu actuală, de vreme ce coboară de la „Marii Regi” al Persiei din secolele VI şi V a. Chr. (aţi auzit de Cyrus şi Darius) şi urcă, la mica noastră scară, până la „secretarul general al Partidului”, Ceauşescu.
    Şi mai e ceva. Fiecare viaţă are abisurile ei din culise. Nu ştiu de ce, dar n-aş dori deloc să ajung să-mi arunc o privire în abisul şi culisele vieţii domnului Năstase. Cred că sunt nespus de complicate. Îmi ajunge ce am văzut cu toţii în aceşti douăzeci şi doi de ani. Şi pe care, pentru a evita derapajele judecăţilor de azi, nu avem decât să ni-i aducem aminte.

  7.  Într-un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung, intitulat „Aşa au grăit puciştii”, Karl Peter Schwarz scrie: „Până de curând, în România, politiceinii corupţi aveau teamă. Acum nu o mai au. Noii deţinători ai puterii de la Bucureşti nu fac diferenţa între partid şi stat – ca pe vremea comuniştilor”.

    Oare tu ai trăit anii 60 – 70 când pe furiș (să nu audă vecinii) ascultam Europa Liberă / Vocea Americii? Ei bine eu nu mai vreau să retrăiec acele vremuri.

    EVZ – “4,5 milioane de români, cocoșați de scandalul politic. Ratele au crescut cu 38 de lei în câteva zile. Politicienii se bat, noi suportăm nota de plată”

    Este numai inceputul! Ai ceva credite??????

    Normal ar fi ca premierul PoAnta ar trebui să-și prezinte demisia (cu scuzele de rigoare);

    Unde am ajuns!!!!! Să fim conduși de un HOȚ (plagiator) și un REPETENT!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

  8.  O sa fie o dracie, asta o sa fie! Las ca vedem noi cum si cine ne-o mai trage. Dar sa nu uitam ca ceea ce se intampla acum a demarat cu largul concurs al dezertorilor care au sarit gardul la adversar ca sa nu se scufunde. Si tonul l-a dat judetul nostru. E cineva din judet care se simte? Nu prea cred.
    Stiti ce faceau romanii cu tradatorii de razboi? Ii omorau dupa ce-si invingeau adversarii cu sprijinul tradarii lor. Oare se va repeta istoria pana la capat? Nici acum nu se simte nimeni din judet?

Adaugă comentariu