Caraş-Severin, Romania

Întotdeauna mi-a plăcut să scriu despre oamenii inteligenţi, despre cei care fac şi altceva decât să îşi umple propriile conturi. Apreciez indivizii care au idei bune, care oferă locuri de muncă şi care lasă ceva în urma lor. Acesta este răspunsul simplu pe care îl pot da câtorva amici care mă întrebau săptămâna trecută „de ce îl tot susţii pe Dunca ăsta?”

Binenţeles că întrebarea a venit după ce am publicat un articol despre investiţia de circa patru milioane de euro pe care o face „Dunca ăsta”, împreună cu un partener strategic, pe Muntele Mic. Atunci când scriu despre un om care face ceva şi pentru cei din jur, încerc ca articolul meu să fie un exemplu şi pentru cei care nu au curajul să investească, deşi au bani. Scoaterea din anonimat a Muntelui Mic nu este un lucru de care să nu aminteşti. Cu aceeaşi admiraţie am scris şi despre investiţiile lui Horaţiu Buna, la fel cum în paginile ziarului s-au regăsit articolele despre investiţiile trecute şi viitoare de pe Semenic sau din jurul acestuia. Îmi amintesc că Horaţiu Buna, în lupta cu birocraţia şi diversele piedici ale unei investiţii, găsea puterea de a continua în romanele lui Dostoievski. Frumos, nu?

Imaginaţi-vă că nu am cum să scriu, de exemplu, despre investiţiile nefinalizate ale lui Gruia Stoica. Nu îmi face nicio plăcere să fac din paginile ziarului o istorie cu ceea ce se distruge, cu ceea ce se fură, cu ceea ce nu se face. Să transformi zilnic ignoranţa, aroganţa sau nepăsarea în istoria clipei? Nu are sens. Într-adevăr, scriem şi despre lucrurile urâte din jurul nostru dar nu pentru că sunt vrednice să devină istorie. O facem pur şi simplu pentru ca viitorul, atunci când caută răspunsuri, să găsească câte ceva despre prezentul de azi ce va deveni un trecut nu prea frumos. Revenind la lucruri mai bune, da, investiţiile aduc bani.

Până la urmă, nu e nimeni nebun să meargă pe pierdere mereu. Numai că, până la momentul câştigului, trebuie să pierzi. „Cum să pierd?” Aceasta este întrebarea pe care şi-o pun investitorii superficiali, cărora în ochi le joacă doar desene cu bancnote. Încerc. Pierd. Şi ce dacă? Asta spun cei care au un vis şi cred orbeşte în el. Iar un astfel de crez am văzut la Romeo Dunca. Pe mine m-a convins atunci când mi-a spus că nu dorinţa de a câştiga bani stă la originea visului de a face o staţiune pe Nedeea, ci faptul că numai aşa se poate conserva acea zonă. A pierdut un milion de euro numai pe documentaţii, iar asta nu l-a oprit. Visul lui este departe de a se finaliza. Dar el continuă.

Cum să nu promovez oamenii care vor ca visul lor să fie trăit şi de cei din jur? Iar dacă „Dunca ăsta” vrea să facă din frumosul ce ne înconjoară un mod de a trăi pentru mii de oameni, cum să nu îl susţin?

Nina Curiţa

2 Comments

  1. Frumoasa pledoarie pentru Dunca. Sa nu credeti ca Dunca este pita lui Dumnezeu!!
    El vrea sa ne ia muntii cu orice chip; sa se faca stapani peste ei, sa-i surfoleze din elicopter, sa faca un domeniu de vanatoare, sa duca oi pe munte cu Corneanu; si noi, urmasii granicerilor care au luptat pentru acesti munti cu viata lor, sa ramanem cu degetul in gura.
    Asta nu se va intampla niciodata. Politicienii sa ii dea proprietatile lor pe care le detin ei, lui Dunca, si nu muntii nostrii.
    Dunca, ce vrei sa faci, si cum vrei sa faci tu nu se va intampla nicoodata.

Adaugă comentariu