REŞIŢA – Spune, glumind, că încă mai tatonează câte ceva în arta sa, dar recunoaşte că a atins, totuşi, vârful carierei. Aniversat pentru cei 70 de ani pe care i-a împlinit în 29 martie, pictorul a sărbătorit maturitatea deplină cu o expoziţie personală, vernisată joi seara în sala de expoziţii a Casei de Cultură.
Fiind un un dublu eveniment, respectiv aniversare şi vernisaj, dincolo de sobrietatea tehnică a aprecierilor, absolut remarcabile, de ţinută, ca întotdeauna, criticul Ada D. Cruceanu şi-a îngăduit, la rându-i, să glumească la vernisaj, spunând că artistul mai are timp suficient încă 70 de ani de-acum încolo să se descopere în continuare. În pliantul de prezentare, ea notează însă: „conturul drumului său este, evident, cel generat de spectaculoasă paradigmă cromatică în care îşi desfăşoară mesajul plastic (până şi albul este o culoare!), nu mai puţin însă de obsedanta temă a «arborelui», metaforă deopotrivă a vieţii şi a extincţiei, de vreme ce arhitectura peisajului «cu copaci» alătură siluetele verticale ale acestora siluetelor frânte şi «înfrânte» poate chiar de propria lor verticalitate; ori de propria lor aspiraţie spre un cer neliniştit, ameninţător chiar şi atunci când norii par paşnici, ori turbulenţele vântului sunt abia sugerate.(…) Şi totuşi, ca într-un exerciţiu al unei demnităţi pe care nu-i deloc exclus să o înţelegem ca motivaţie de fond a lui Cazimir Kurta, din raportul contrastant cromatică-figuraţie, mi-aş îngădui să cred că expoziţia de faţă este o categorică afirmaţie: «copacii mor în picioare»“.
Numai cine moare nu îmbătrâneşte
La deschiderea expoziţiei, Ada D.Cruceanu a spus, mai în glumă mai în serios, că „seria tematică de 30 de lucrări nu epuizează tema ca atare ci, în acelaşi timp, fiecare lucrare îşi pemite să iasă în sine, aparţinând, totuşi aceluiaşi complex. (…) Împreună, chiar înainte de vernisaj, am convenit că tânărul Cazimir Kurta este o persoană de perspectivă. E promiţător şi are toate şansele ca în următorii 70 de ani să devină ceea ce eu cred cu sinceritate, (…) pentru că această condiţie a unei fantazări asupra realităţii, a trecerii ei în ceea ce poate să fie element de permanenţă, simbolizant, este în acest moment drumul pe care, în următorii 70 de ani, tânărul promiţător de astăzi, îl va aborda ca atare“.
Zgârcit la vorbă, artistul a spus că a ştiut dintotdeauna că va fi pictor: „Am ştiut asta încă din şcoală. Am avut şi urcurşuri, au fost şi coborâşuri, ca în orice domeniu. Am la suflet câteva expoziţii din Italia, care au fost, într-adevăr mai speciale. Am avut câteva ocazii să plec din ţară, m-au îmbiat şi cei din Italia să rămân acolo, dar până la urmă tot acasă am venit. Ţara noastră e frumoasă, nu zic că-i cea mai frumoasă, pentru că sunt şi alte ţări frumoase, dar eu sunt îndrăgostit de Italia, unde la orice pas este istorie, artă, frumuseţe. Şi România e frumoasă“.
Tot glumind, el a spus că numai cine moare tânăr nu îmbătrâneşte, aşa că e mai bine să îmbătrânească. Despre personalitatea şi arta pictorului au mai vorbit Liviu Spătaru şi Nicolae Dumitru Vlădulescu, iar gazda manifestării, Marian Apostol, managerul Casei de Cultură, i-a dăruit o plachetă aniverară.