Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Într-o scrisoare trimisă redacţiei, publicistul Titus Crişciu susţine că Jurnal CS îi bucură zilele de pensionar. Îi mulţumim din suflet!

Domnul Crişciu i-a mai bucurat pe cititorii cu gândurile sale, aşternute pe hârtie. Acum, s-a identificat cu majoritatea pensionarilor şi, prin ceea ce scrie, reuşeşte să ne trimită pe toţi, măcar preţ de câteva clipe, în timpul şi lumea acestei respectabile vârste.

„Se ştie că pensionarii au timp. Auzisem şi eu pe când lucram şi m-am convins după ce am trecut pragul de 70. Adică începi să simţi şi să iei în seamă genunchi, spate, coate şi toate cele care se cer oblojite. Aşa că nu tu drumeţii, nu întâlniri prelungite cu prietenii la câte una mică, ca să nu mai vorbim de riscurile pe care le prezintă expunerea la soare pe litoral, ori aerul rece al pârtiei de schi. Cu alte cuvinte bietul pensionar e obligat să stea la televizor, situaţie în care riscă o gravă intoxicaţie, ale cărei prime simptome constau în aceea că începi să-ţi schimbi opinia de la o zi la alta, în situaţia în care nu urmăreşti acelaşi post. În cazul că rămâi fidel aceluiaşi canal e şi mai rău, ajungi să urăşti o parte a societăţii, că aşa-i la noi: unii la dreapta, alţii la stânga. Dar nici unii, până acum, cu oamenii, aşa cum s-ar cuveni. Vorba e că bietului pensionar, căruia slăbiţi fiindu-i ochii, nici să citească nu mai prea poate, nu-i rămâne decât să viseze“, ne scrie Titus Crişciu.

Ce altceva ar putea să facă cu gândul decât ceea ce n-a putut să facă înainte: să umble hai-hui prin lume. Cum nu mai aveam nevoie de vize şi nici din pensie n-a trebuit să dau, am închis ochii şi după câteva momente am luat-o din loc. Am început cu Olanda, pentru că mi-a povestit un prieten despre condiţiile excelente pe care le au bătrânii în Ţara Lalelelor. M-am răzgândit. Ce m-aş face să fiu singur în cameră, să-mi vină toate de-a gata şi periodic să mă ducă în excursii, la spectacole… Nu, aşa ceva nu-i de mine. Ar fi sfârşitul. Adică, să nu intri într-un magazin în care să te simţi fericit că vânzătorul în sfârşit te bagă în seamă. Să nu simţi spiritul colectiv, concretizat în îmbrânceala din autobuz, sau la înghesuiala când se anunţă promoţionale? Am sărit în Grecia, ca să respir aerul locului de unde s-au rostuit temeiurile civilizaţiei peste care au clădit toate generaţiile care au urmat. Nu mai vorbim de smerenia ce am resimţit-o la gândul urcuşului pe Muntele Athos. Dar iar m-am oprit şi nu din cauza grevelor de acolo, ci pentru că nu voi mai putea să mă manifest creştineşte în înghesuiala de la noi, când sunt expuse moaştele unor sfinţi, întru a căror pomenire slujitorii bisericii ne prilejuiesc a doua îmbrânceală, când oferă credincioşilor sarmale sau fasole. Nici Grecia nu-i pentru pensionarii de la noi, că de, pensia noastră e cât o boabă de fasole, faţă de a lor care e cât o raclă aurită. Am mai avut tentativa să vizitez Japonia, ca să iau contact cu altă civilizaţie decât cea europeană. Cu alt mod de a gândi, poate aş reuşi să descopăr izvoarele deosebitei capacităţi a sacrificiului pentru onoarea de a aparţine culturii din Ţara Soarelui Răsare. M-am scuturat şi m-am întors pe meleagurile noastre, întipărite pe ecranul televizorului unde se scuipau în vorbe doi distinşi, pe care tot noi i-am ales acum patru ani. Apoi, cum să renunţ la satisfacţia de a-mi încărca căruciorul la supermarket, cu ce găsesc mai ieftin, nutrind mereu regretul că leii pensiei noastre nu sunt din cauciuc, să-i pot întinde de la o lună la alta. Aş mai fi hoinărit eu, dar m-a trezit soneria care m-a anunţat că mi-a venit ziarul. E singura bucurie care zilnic îmi oferă prilejul fie de a zâmbi, fie de a pomeni anume sfinţi… Azi nu ştiu cum va fi, încă aştept primele fapte ale noului guvern şi dilema e următoarea: râdem de noi sau ne plângem de milă?“

Adaugă comentariu