REȘIȚA – Putem trăi şi fără să ne pese de ceilalţi, putem trăi fără ca celorlalţi să le pese de noi. Putem trăi fără ca acel „Mulţumesc“ sau „Te iubesc“ pe care îl aşteptăm să mai apară vreodată.
Putem trăi şi fără să lăsăm amprente în jur sau putem trăi chinuindu-ne să lăsăm urme pe asfalturi uscate. Lăsăm urme şi purtăm în noi urme. De orice fel. Unele profunde, lăsate de oameni, de gânduri, de vise. Le vedem, le simţim, le negăm. Pe unele le ascundem sub tăceri neînţelese. Purtăm urme de durere, de fericire, de timp şi dor, de iubire şi renunţare, de reuşite şi eşecuri. Mintea noastră le poate duce pe toate, poate modela orice, poate suporta multe. Numai că în viaţă nu ne putem lăsa duşi de mână numai de minte pentru că aşa am pierde cel mai fascinant spectacol: cel al emoţiilor şi împlinirilor adevărate.
Nicicând nu am avut timp şi nervi să mă joc de-a prietenia, nici măcar când eram copil. Dar toţi oamenii din jurul meu, cei care au ales să rămână în viaţa mea sau cei în a căror viaţă am ales eu să rămân ştiu că oricând eu sunt acolo dacă au nevoie să zâmbească, să plângă sau să îi ajut. Aşa sunt eu. Nu mă pierd în concedii petrecute la grămadă, în laude despre viaţa cuiva, în poveţe fără sens, în episoade de savurat bârfe, în cuvinte fără acoperire, ci întotdeauna aleg să fiu un om plăcut, să rămân o amintire aparte, să nu dezamăgesc dacă cineva îşi îndreaptă gândul spre mine într-un moment greu. Asta nu înseamnă că nu există oameni care nu fac grimase când mă văd sau aud de mine. Sunt destui şi din ăia, dar asta pentru că îţi trebuie timp să înveţi să fii plăcut, trebuie să acumulezi experienţă de viaţă ca să realizezi că nu mai trebuie şi tu să contribui la urâţenia lumii ăsteia, ai nevoie de căderi în genunchi, de rătăciri şi ridicări tăcute până ajungi să cerni oamenii din jur, până ajungi să alegi în sufletul cui laşi urme frumoase.
Ştiţi, cred că fiecare am dezamăgit pe cineva, uitând binele ce ni l-a făcut o anume persoană şi mulţi cred că am trăit gustul amar al faptului că nu am fost corecţi. Cred că fiecare dintre noi am făcut bine cuiva şi am fost dezamăgiţi la rândul nostru de cineva căruia i-am făcut bine. Ideea este că nu pierzi nimic atunci când faci bine. Omul care te-a dezamăgit, atunci când stă el cu el, atunci când te vede, în sufletul lui mereu va da de urma lăsată de tine. La fel cum orice suflet căruia i-ai făcut rău va reacţiona când dă de cicatricile ce le-ai lăsat acolo. Acolo în interior se întâmplă totul. Prea puţin putem decide ce însemnătate să aibă oamenii în viaţa noastră, dar putem alege ce însemnătate să avem noi în vieţilor lor.
Nu suport orice, nu iert orice, nu mă lupt continuu să conving pe cineva de bunele mele intenţii, nu alerg după cei care se pot lipsi de mine când nu pot să le fac pe plac, nu am nevoie de cei care nu mă respectă. Dar între a face bine şi a face rău cuiva, aleg binele, şi întotdeauna voi alege să las cât pot urme frumoase în sufletele celor din jur. Pentru simplul fapt că, deşi uitarea le învăluie uşor, sufletul nu le şterge…
Nina Curița